5. Lumea literară avea nevoie de „un cântec încăpător precum...”
„Puţini sunt pentru glorie aleşi”
(Byron)
Sunt de două zile la Atena şi sentimentul de „prea târziu” mă urmăreşte peste tot. Stau şi privesc dinaintea blocurilor de piatră a vechilor cetăţi elene şi mă luminez dintr-o dată. Versurile lui Byron vor să-mi transmită ceva: „Bucăţi de piatră, reci, poate-ntr-o zi/C-au fost cum sunt acum, cumplit se vor căi” (Pelerinajul lui Childe Harold. Cântul al patrulea, strofa CXXXVII). Mi-am amintit, privind la acele ruine, cum în 1823 se îmbarcase poetul pe o ambarcaţiune şi pornise spre Grecia, unde se purta războiul de independenţă împotriva ocupaţiei otomane. Pornise înflăcărat poetul, pentru a răpune o himeră care ameninţa Grecia. Moartea lui în lupta pentru independenţa Greciei, a dat legendei byroniene proporţiile unui mit. Trebuia neapărat să văd templul lui Zeus, din centrul Atenei, unde se spune că-şi scrijelase numele pe marmura unei coloane. Superba Grecie la care visează deopotrivă eroul şi poetul, prăvălişurile sălbatice, dealurile alb-sângerii, munţii cu pădurile întunecate şi întinderile mării strălucind în soare, trebuie să-i fi sugerat versuri (prin definiţie romantice) pe care să le fi strecurat în tablourile poemelor sale. Nu ştiu cum a murit Byron; dacă febra ori „atenţia” contemporanilor şi duşmanilor săi i-a grăbit moartea, dar „crima rămâne întreagă, chiar dacă n-a putut fi perfectă întrucât poezia a scăpat plutonului de execuţie”, îmi sugerează O. Paler în cartea sa. Şi, mai zice el ceva, care îmi va da de gândit, pornit şi eu aici, în Grecia, pe urmele „himerei” căutate de Ion Murgeanu şi Ion Lazu, în lumea literară, în care tocmai intraseră. Zice O. Paler: „El (poetul) se îmbracă într-o pânză de păianjen şi se plimbă cu ea ca şi cum ar fi îmbrăcat în cea mai strălucitoare şi inexpugnabilă armură” (şi nu se teme). De ce să se teamă? – ne-am întreba şi noi. Aflat în cea de a doua zi la Atena, îmi continui cercetările (zadarnice?) pentru aflarea adevărului care a scos în evidenţă înţelepciunea zeiţei Palas Atena în faţa zeului Poseidon. Vizitând Muzeul Naţional de Arheologie, din centrul Atenei, înclin să-i dau dreptate zeiţei Palas Atena. Meşteşugul de a dăltui în marmură coloanele şi statuile, meşteşugul încropirii podoabelor din aur, fier sau fildeş precum şi vasele masive din lut, amfore pentru zei, îmi dovedesc mie că nu arta războiului cum le făgăduise Poseidon atenienilor, ci arta meşteşugului cum le făgăduise zeiţa Palas Atena, a biruit. Vizitând muzeul, înţeleg şi de ce zeiţa nu trebuia mâniată. O singură dată, spune legenda, zeiţa s-a mâniat cumplit pe talentul ţesătoresei pământene Arahneea, care o întrecuse în meşteşugul artei, fapt pentru care o prefăcuse în păianjen. Asta ne aminteşte de truda Penelopei, care-şi ţesea nesfârşita pânză spre disperarea peţitorilor, dar, în gloria soţului ei Ulise. Da, d-le Byron: puţini sunt pentru glorie aleşi! Statuia Atenei e înfăţişată lângă o bufniţă şi un şarpe. Simbolul prudenţei e şarpele iar cel al înţelepciunii e bufniţa. „O anotimpuri, o, castele...”. Cu acest îndemn-ecou, sunt din nou în Lumea literară care i-a venit în întâmpinare poetului Ion Murgeanu şi l-a absorbit încetul cu încetul. Primul club literar din care a făcut parte, a fost la Suceava. Un mic incident a avut loc în armată (prin vizita soţiei sale Lica, de anul nou) schimbă câte ceva în destinul poetului. Mai întâi, că e scos de la DS şi i se încredinţează vasta bibliotecă a fostei şcoli de ofiţeri, apoi prin intermediul căpitanului ing. Corneliu Vlad, îl cunoaşte pe poetul militar Nicolae Tăutu. În viaţa şi destinul poetului intervine şi soacra. De, soacrele! Până nu se plâng ele, unde trebuie şi unde nu trebuie, despre „fericirea” copiilor lor, nu se poate, nu-i aşa? În urma unor astfel de întâmplări, poetul Murgeanu este mutat, ca soldat, de la C-lung la Bucureşti. „Lumea literară, care urma să mă asimileze în ample volute şi cu nenumărate amânări şi ocolişuri, a trebuit să treacă mai întâi prin armată, pe la scriitorii militari, colonei şi maiori, nici un grad mai jos. Iar eu, soldăţelul de plumb, dirijam puţin mai târziu, într-o seară de pomină, la cenaclul CCA, o ciudată orchestră” („Himera literaturii”, p. 123). Totuşi, în acel mediu, Ion Murgeanu, face noi cunoştinţe şi leagă prietenii „la cataramă” cu Gheorghe Istrate, poetul buzoian. Dintre amintirile lui Ion Lazu, cu privire la Lumea literară, în care aluneca cu un simplu toiag, al geologului pornit să descopere lumea, precum Oedip odinioară (amintiri ce conţin întâlnirile lui Ion Lazu cu Cezar Petrescu, Ion Barbu şi Mihail Sadoveanu), ne oprim fără să vrem la cea în care „ieşind de la Universitate nu ca de obicei pe uşa din colţ, a facultăţii mele, ci pe la Istorie-Filologie (vedeţi ce face mâna destinului? –n.n), în holul cel mare am dat de un sicriu...” aflat „într-o singurătate cosmică la acea oră a amiezii”. A întrebat portarul (pentru că i se părea foarte cunoscut chipul mortului) şi i s-a spus că era al profesorului de Matematici Dan Barbilian şi Ion Barbu ca poet. Nu se poate să nu-l fi marcat această „întâlnire”, cum nici pe Ion Murgeanu nu l-a lăsat „rece” contactul cu poezia lui Ion Barbu, mai ales, a celebrului poem „Timbru”, cu al său „un cântec încăpător precum foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare”, şi despre care, scrie următoarele: „Când nopţile de poezie şi de vin ne copleşeau, fie la Suceava, Gura Humorului, sau la Vatra Dornei, în mine reizbucnea nestăvilit <<un cântec încăpător precum...>> etc...”. Încercând să ne lămurim (dimpreună cu poetul Ion Lazu) asupra primelor semne ale destinului, dar şi ale sale atitudini luate în faţa lumii literare, inclusiv ale artei, musai să fugim înapoi la copilărie, pentru a căuta unele semne, deşi, poetul nu prea pare convins: „Am căutat înapoi, în prima copilărie vreun semn, ceva din care să reiasă că am fost <<ales>> - şi mărturisesc cu seninătate: n-am desluşit nimic. Decât că am fost <<însemnat>> de nenorocirea dispariţiei fratelui iubit”. Ludovic Antal „spuitorul de poezie, cel mai bun” (după sintagma folosită de Arghezi) este, probabil, cel de-al doilea semn al destinului în viaţa poetului Ion Lazu. Prietenia cu Ludovic Antal, a însemnat cam tot ceea ce a însemnat Gheorghe Istrate în viaţa lui Ion Murgeanu. Dacă nu, ceva chiar mai mult. Prin mijlocirea lui Antal, îi cunoaşte şi se bucură de bogăţia sufletească a lui Tudor George (Ahoe), Teodor Pâcă, Leonid Dimov, George Astaloş, Marcel Gafton, Nicolae Carandino, Cornel Regman, Ghe. Grigurcu, Constantin Piliuţă, Constantin Popovici, Ion Sofia Manolescu... etc., şi cărora le face portrete stilistice de o rară frumuseţe a gândului. „Dar dacă de prietenia benefică pe care mi-o arăta inegalabilul recitator se leagă deschiderea spre lumea culturală a Capitalei anilor ’60, de cunoştinţa cu blajinul agronom (Ion Sofia Manolescu – n.n) se leagă, oricât ar suna de strident, un eveniment crucial din viaţa mea” – scrie Ion Lazu în „Himera literaturii” p. 142. Şi, nu întâmplător. După aproape un deceniu de la prima lor întâlnire, la o cantină a primăriei din Alexandria, se reîntâlneşte cu Ion Sofia Manolescu, iar la acea masă de poeţi, se afla şi o tânără care... Dar să-i dăm cuvântul poetului să ne povestească întâmplarea: „În ziua următoare sau într-una din acele zile, m-am întâlnit pe stradă cu domnişoara de la cantină, care se grăbea spre gară şi m-a întrebat cât e ceasul. A pierdut acel tren spre Smârdioasa, unde locuia cu părinţii. A devenit soţia mea, Lidia”. Un capitol aparte în viaţa lui Ion Murgeanu, l-a reprezentat Lucian Valea, copilul poeziei ardelene „un zeu al cetăţii”, iar primele iubiri se consumaseră (după cum spune) acolo <<sus>>, în Ţara de Sus. Acolo cunoscuse pe Mircea Ciobanu, Cezar Ivănescu, Traian Chelariu, Alexandru Andriţoiu, Gheorghe Tomozei, Marcel Mureşan, Ana Blandiana, etc... „Ceea ce era de văzut cunoscut aevea în Cenaclul Labiş <<al lui E. Barbu>> , noi am avut ocazia să cunoaştem pe viu, la Suceava, în noul Heidelberg românesc...” – scrie Ion Murgeanu. Şi, tot el: „Era deja 1969. Întârziasem foarte mult să mă afirm”. După astfel de mărturisiri, reveria mă cuprinde dinaintea acestor pietre (cândva fost-au temelii la cetăţile elene) despre care poetul Byron scrisese acele versuri, în acel timp de poezie, când şi alţi poeţi ca Shelley, Heine, Coleridge, Edgar Alan Poe, Musset, Hugo, sau Leopardi, Puşkin, Petofi... etc., intrau sau ieşeau dintr-o lume literară. Desigur, himera literară din vremea lui Byron diferă mult de cea în care (aşa cum am văzut) tocmai s-au desfăşurat cei doi poeţi (Ion Lazu şi Ion Murgeanu) porniţi în căutarea himerei literare de pe la noi. Dar nu putem spune că, în cazul unora, aceasta a însemnat un continent şi, în cazul altora, o insulă. Sigur însă, e că fiecare scriitor sau poet al oricăror vremi îşi are lumea lui literară şi de aceea suntem foarte norocoşi să descoperim lumea aceea prin cele rămase scrise, într-o carte ori document, şi nu scufundată „în apele minţii” odată cu dispariţia lor. Mircea Cărturărescu îmi atrăsese atenţia printr-o frază, la ceea ce tocmai gândeam acum . Citez: „Că toţi avem o insulă scufundată în apele minţii, şi pe care o căutăm cu disperare, ca pe diamantul topit al fiinţei noastre” (în „Adakaleh, Adakaleh...”). E vreun câştig pentru cititori în toate astea? „Câştigul ar fi că, edificaţi asupra prezentului tinerii vor descoperi cu alt spirit operele trecutului şi le vor judeca în funcţie de sensibilitatea şi de valorile spirituale ale lumii în care trăiesc” – scria E. Simion. Am crezut o clipă, că sunt singur, doar cu gândurile mele, dinaintea pietrelor desprinse din temelia unor cetăţi de demult. Dar, se pare că n-a fost aşa. Singurătatea, scria Pavese, poartă în ea dorinţa de a face rău. Noi am venit în căutarea ramurii de măslin aici în Atena, aşa că alergăm într-acolo unde oamenii sunt paşnici, fericiţi şi mulţi. O plajă imensă cu apa calmă, limpede şi sărată îţi oferă din plin toate aceste daruri. Sisif n-are decât să-şi împingă în continuare stânca într-acolo unde i-a fost destinat. Sau chiar sa o ia de la capăt, până va ieşi strălucitor şi liber, gata să înfrunte fără teamă muntele, în timp ce eu, pitic năuc (asemeni lui A.Rimbaud), voi încerca să ridic cuvintele până la cititorul care mă aşteaptă „cu genunchiul la inimă adus”, ca şi cum ar vrea să-mi cuprindă inima într-o mână (ca pe a lui Danko, eroul lui Gorki), ştiind că îi voi lumina în aceste clipe casa sufletului, alergând lângă aceşti autori, după o himeră perceptibilă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu