miercuri, 29 august 2012

219. Cronica acestui anotimp... ( Palatul. I )



              Palatul
         (un fel de poveste)
1.
   Odată pe an, Dumnezeu deschidea fereastra de-acolo de sus din ceruri şi arunca o privire pe Pământ, trecându-şi privirea de la Nord la Sud şi de la Vest la Est, pentru a mai vedea ce se mai întâmplase de la ultima sa descindere. Sfântul Petru, sta cuminte la dreapta sa, cu catastiful în braţe, aşteptând răbdător, gata să-şi noteze cuvânt cu cuvânt, tot ce-i dicta Stăpânul Lumilor. Acolo pe Pământ totul se contopea într-o larmă asurzitoare. Dumnezeu îşi trecea mâna prin barbă şi savura priveliştea cu ochii. Sfântului Petru i se păru că felurite voci ce veneau de acolo de jos, se acopereau unele pe altele şi nu avea cum prinde, din zbor, un cuvinţel măcar, din toată această harababură. Dar, deodată, Dumnezeu începu să dea din cap şi să îngaime din gâtlej, un necovingător: hâm... hâm... hâm!
- Ce tot băsneşti, Doamne? Ce nu-i în ordine pe Pământ? întrebă Sfântul, gândindu-se la tot ce-i mai rău, de-l trecură fiori de gheaţă pe şira spinării.
- Ei, Petre, spuse Dumnezeu, pus pe gânduri – toate bune, luminoase şi vesele, da e acolo jos, în marea noastră grădină, un loc peste care s-a lăsat întunericul şi tăcerea. Nu-i bine, ascultă la mine, Petre. Vorba e că acolo şi-a băgat dracul coada şi ne-a cam luat-o înainte...
Sfântul îşi vârî cărţoaia sub antebraţ şi se înălţă pe vârful picioarelor, să-şi arunce şi dumnealui, o privire.
- Să-mi pui ştreangul de gât şi să-mi vâri deştele-n ochi, dacă pricep ceva, Doamne? chiţăi Sfântul.
- Vezi colo, sub munţii ăia ca o potcoavă, şopronul ăla vechi şi dărăpănat, Petre? Acum un an, încă mai era lumină pe acolo, acolo unde, acum, întunericul buhuie aşezările oamenilor închişi în căscioare. Le simt teama şi groaza din oase. Acolo-s Carpaţii, Petre. Căpcăunul de la Palat le-a furat soarele şi luna, de aceea s-a aşternut atâta întuneric, că ţi-e groază să umbli prin pădure.
- Roagă-te, Doamne, roagă-te pentru acele suflete în pierzanie!, se rugă Sfântul şi căzu la picioarele lui Dumnezeu.
- De ce-ai căzut pe gânduri, Petre? îl apostrofă Dumnezeu. Nu-i treaba noastră să ne vârâm în afacerea asta, Petre! Hai, ridică-te şi nu mai boci atâta pentru un neam care umblă numai după pleaşcă. Dar, cum Sfântul Petru se dădea cu capul de podele, încercând să-l înduplece pe Dumnezeu să facă o minune, acesta rosti mai departe, ceva mai supărat:
- Ptiu, drace! Da furios şi încrâncenat mai eşti măi frate, fără glumă! Nu cumva te-ai face luntre şi punte să înfrunţi primejdia şi s-o faci pe eroul neamului? De ce te-ai îngălbenit aşa?
- Eu?... Doamne fereşte! Poate doar ţi s-a părut, Înălţimea-Ta! Dă-mi numai dezlegare şi sunt gata să pornesc într-acolo, să-i eliberez bietului popor luna şi soarele precum Greuceanu ăla.
Se mai codi Dumnezeu, încercând să-l elibereze pe sfânt de această idee, dar neavând încotro, zise:
- Fie cum zici, cedă Dumnezeu. Trebuie măcar să vedem ce-s cu spăimântătoarele zvonuri care ne vin de acolo. Dar, tu du-te şi vezi ce se întâmplă. Şi, nu uita: când vei fi la ananghie şi o să cazi la necaz, o singură dată îmi poţi cere ajutorul, în rest, cum te-o tăia capul şi o fi voia! Acum du-te la grajduri, ia-ţi o iapă şi desăgile pline, şi porneşte de zor să calci duşmanul în picioare, Petre!
Acuma, când vă povestim dumneavoastră, Sfântul Petru lăsase demultişor pe Dumnezeu, îngândurat pe tronul lui de aur, şi doar pe undeva mai stăruiau lumânările cerului şi-n urechi îi mai bârâiau cântecele sfinţilor, ca murmurul unei mări îndepărtate, şi curând, peste tot se întinse pustiul şi tăcerea. Sfântul Petru ajunsese pe Pământ, în acel colţ de lume unde dracul trăsese cortina tristeţii peste un ţinut ca de poveste. Nimerise pe un ger, de se spune prin popor că ar fi crăpat şi ouăle sub cloşti. Începu să-i clănţăne dinţii lui Sfântul Petru şi-l pişcau puricii gerului cam peste tot. Degeaba se bătea Sfântul Petru cu palmele peste pulpane, mai sărea şi jos, şi tropăia pe dinaintea iepei, dar, ce mai, frigul era mai tare. Grea şi mâhnită îşi simţea inima şi mângâiere de la nimeni nu-şi află Sfântul Petru. Într-un târziu, după un deal oarecare, zări o luminiţă şi pesemne silueta unei căsuţe pitice. Bătu nerăbdător în poartă şi strigă chiar de câteva ori:
- Hei, oameni buni! E cineva să-mi deschidă şi mie?
             
                                                                        Va urma. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu