Palatul
(un fel de
poveste)
1.
Odată pe an, Dumnezeu deschidea
fereastra de-acolo de sus din ceruri şi arunca o privire pe Pământ, trecându-şi
privirea de la Nord la Sud şi de la Vest la Est, pentru a mai vedea ce se mai
întâmplase de la ultima sa descindere. Sfântul Petru, sta cuminte la dreapta
sa, cu catastiful în braţe, aşteptând răbdător, gata să-şi noteze cuvânt cu
cuvânt, tot ce-i dicta Stăpânul Lumilor. Acolo pe Pământ totul se contopea
într-o larmă asurzitoare. Dumnezeu îşi trecea mâna prin barbă şi savura
priveliştea cu ochii. Sfântului Petru i se păru că felurite voci ce veneau de
acolo de jos, se acopereau unele pe altele şi nu avea cum prinde, din zbor, un
cuvinţel măcar, din toată această harababură. Dar, deodată, Dumnezeu începu să
dea din cap şi să îngaime din gâtlej, un necovingător: hâm... hâm... hâm!
- Ce tot băsneşti, Doamne? Ce
nu-i în ordine pe Pământ? întrebă Sfântul, gândindu-se la tot ce-i mai rău,
de-l trecură fiori de gheaţă pe şira spinării.
- Ei, Petre, spuse Dumnezeu, pus
pe gânduri – toate bune, luminoase şi vesele, da e acolo jos, în marea noastră
grădină, un loc peste care s-a lăsat întunericul şi tăcerea. Nu-i bine, ascultă
la mine, Petre. Vorba e că acolo şi-a băgat dracul coada şi ne-a cam luat-o înainte...
Sfântul îşi vârî cărţoaia sub
antebraţ şi se înălţă pe vârful picioarelor, să-şi arunce şi dumnealui, o
privire.
- Să-mi pui ştreangul de gât şi
să-mi vâri deştele-n ochi, dacă pricep ceva, Doamne? chiţăi Sfântul.
- Vezi colo, sub munţii ăia ca o potcoavă,
şopronul ăla vechi şi dărăpănat, Petre? Acum un an, încă mai era lumină pe
acolo, acolo unde, acum, întunericul buhuie aşezările oamenilor închişi în
căscioare. Le simt teama şi groaza din oase. Acolo-s Carpaţii, Petre. Căpcăunul
de la Palat le-a furat soarele şi luna, de aceea s-a aşternut atâta întuneric,
că ţi-e groază să umbli prin pădure.
- Roagă-te, Doamne, roagă-te
pentru acele suflete în pierzanie!, se rugă Sfântul şi căzu la picioarele lui
Dumnezeu.
- De ce-ai căzut pe gânduri,
Petre? îl apostrofă Dumnezeu. Nu-i treaba noastră să ne vârâm în afacerea asta,
Petre! Hai, ridică-te şi nu mai boci atâta pentru un neam care umblă numai după
pleaşcă. Dar, cum Sfântul Petru se dădea cu capul de podele, încercând să-l
înduplece pe Dumnezeu să facă o minune, acesta rosti mai departe, ceva mai
supărat:
- Ptiu, drace! Da furios şi
încrâncenat mai eşti măi frate, fără glumă! Nu cumva te-ai face luntre şi punte
să înfrunţi primejdia şi s-o faci pe eroul neamului? De ce te-ai îngălbenit
aşa?
- Eu?... Doamne fereşte! Poate
doar ţi s-a părut, Înălţimea-Ta! Dă-mi numai dezlegare şi sunt gata să pornesc
într-acolo, să-i eliberez bietului popor luna şi soarele precum Greuceanu ăla.
Se mai codi Dumnezeu, încercând
să-l elibereze pe sfânt de această idee, dar neavând încotro, zise:
- Fie cum zici, cedă Dumnezeu.
Trebuie măcar să vedem ce-s cu spăimântătoarele zvonuri care ne vin de acolo.
Dar, tu du-te şi vezi ce se întâmplă. Şi, nu uita: când vei fi la ananghie şi o
să cazi la necaz, o singură dată îmi poţi cere ajutorul, în rest, cum te-o tăia
capul şi o fi voia! Acum du-te la grajduri, ia-ţi o iapă şi desăgile pline, şi
porneşte de zor să calci duşmanul în picioare, Petre!
Acuma, când vă povestim
dumneavoastră, Sfântul Petru lăsase demultişor pe Dumnezeu, îngândurat pe
tronul lui de aur, şi doar pe undeva mai stăruiau lumânările cerului şi-n
urechi îi mai bârâiau cântecele sfinţilor, ca murmurul unei mări îndepărtate,
şi curând, peste tot se întinse pustiul şi tăcerea. Sfântul Petru ajunsese pe
Pământ, în acel colţ de lume unde dracul trăsese cortina tristeţii peste un
ţinut ca de poveste. Nimerise pe un ger, de se spune prin popor că ar fi crăpat
şi ouăle sub cloşti. Începu să-i clănţăne dinţii lui Sfântul Petru şi-l pişcau
puricii gerului cam peste tot. Degeaba se bătea Sfântul Petru cu palmele peste
pulpane, mai sărea şi jos, şi tropăia pe dinaintea iepei, dar, ce mai, frigul
era mai tare. Grea şi mâhnită îşi simţea inima şi mângâiere de la nimeni nu-şi
află Sfântul Petru. Într-un târziu, după un deal oarecare, zări o luminiţă şi
pesemne silueta unei căsuţe pitice. Bătu nerăbdător în poartă şi strigă chiar
de câteva ori:
- Hei, oameni buni! E cineva
să-mi deschidă şi mie?
Va urma.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu