- Despre trădările de aur ale unei vieţi literare
„Asta e
soarta ce zeii croiră sărmanilor oameni,
Viaţa să-şi ducă-n durere, iar lor de nimic nu
le pasă”
(Homer: Iliada, C. XXIV v. 517-518)
A sosit timpul să lăsăm în urmă cerul şi
marea, albastre şi fără margini ale Atenei, şi fix la ora 12 la temperatura de
340 C ne îndreptăm spre Lamia, mai exact spre Thermopyle. Începând
cam de pe la 50 km de dinainte de Lamia, de o parte şi alta ne răsar în faţă
plantaţiile de măslini. Rulăm maşina de-a lungul coastelor golfului Mulian care
ne oferă o privelişte încântătoare. La dreapta zărim porturi micuţe cu nave
acostate la dane, şi din când în când, printre arbuştii de pe marginea şoselei,
plajele localnice, iar la stânga se înalţă munţii Greciei, semeţi, golaşi,
numai piatră şi iar piatră. Intrăm prin trei tunele care traversează muntele (o
mare realizare a oamenilor de pe aici): 680 m + 2.5 km + 285 m, ingenios
construite şi bine luminate. Ajunşi la Thermopyle, facem poze în faţa statuii
regelui spartan Leonidas, eroul care cu numai 300 de spartani şi 700 de soldaţi
greci găsiţi prin părţile locului, au ţinut piept celor un milion şi jumătate
de persani conduşi de regele Xerxe. Citim pe panoul postat la faţa locului (în
limba engleză şi greacă), că aici s-a dat una din cele mai vestite bătălii ale
istoriei, dupa Herodot. Trei zile a durat bătălia, o mână de spartani obţinând
oprirea trupelor lui Xerxe în drumul său spre Atena. Trădarea (la modă şi azi)
a pus capăt bătăliei şi vieţii eroului de la Thermopyle (480 î.e.n.). Dacă
muntele din spatele Thermopylelor (Kallidromos) – care nu-i o himeră, asta e
sigur - ar vorbi, ehei câte multe altele n-am afla noi, despre tradarile ce au
avut loc acolo. Tot Herodot preciza, că după incendierea Atenei de către
persanii lui Xerxe, acesta a cunoscut o înfrângere zdrobitoare în lupta de la
Salamina, sfârşind şi el pe tronul persan tot datorită unei trădări de la
curte. Vorba românului: cine seamănă vânt culege furtună. Cât de trist, trebuie
să fie, Dumnezeule, cât de trist (să constaţi şi azi) ca tradările, fie ele şi
de aur, nu s-au oprit. Doar trădările care au schimbat cursul Istoriei sunt de
aur, îmi sugera un filosof antic. „Numai măsura în care urăşti oamenii te poţi
considera eliberat”, spunea şi Emil Cioran în „Lacrimi şi sfinţi”. Privit din
acest unghi, viaţa din prima căsătorie descrisă de Ion Lazu în „Himera
literaturii”, pare a fi a unui captiv. „Toţi nihiliştii s-au războit cu
Dumnezeu” mai scrie E.Cioran. Cu certitudine, din ce stă scris în „Himera
literaturii”, Ion Lazu nu s-a războit cu Dumnezeu, nici nihilist nu a fost. Dar
nu a acceptat Lumea care l-a acaparat, chiar atât de uşor. După ce i-a apărut
prima carte de poezii prin ‘81-’82, a cărei lansare a avut loc la Rm-Vâlcea,
cineva din public (dovedit a fi fost Doru Moţoc, un „prieten” de la Filologie),
ţine neapărat să-i ridice cununa de lauri cât mai sus de fruntea poetului, lucru
care ar fi trebuit să-i dea de gândit cu privire la prieteniile literare de mai
târziu. „Dar cum nimic din ce ni se întâmplă nu e... întâmplător” cum o spune
în cap. V, în dialogul intitulat „Lungul drum al geologiei către poezie”, prima
idilă cu o studentă de la Matematică s-a „rupt” definitiv pe neaşteptate. Îl
înţelegem pe poetul I.Lazu, pentru că o spune din „interiorul durerii”.
Încurcate mai sunt căile Domnului, pentru că prima soţie avea să-i fie o
studentă la Filologie (secţia spaniolă) –
cu un copil din flori – şi o meteahnă mai greu de înţeles: îşi făcuse
pasiunea de a lucra curajos cu abstracţiuni şi ţinea morţiş să demonstreze o
nouă teorie cu privire la atracţia dintre corpurile cosmice. Asta, pentru că
„între geniu şi nebunul sadea linia de departajare e imposibil de trasat”,
notează fie şi în glumă, fie în serios, Ion Lazu. Dar noi pornisem de la prima
sa carte de poezie, în goana noastră după o himeră cum ar fi Cartea în sine.
Cartea, despre care, la modul retoric, Malarme spunea că este chiar o himeră
când încearcă să substituie Lumea în complexitatea ei. Dar o himeră greu de
atins. Greu de atins Cartea (despre care vorbea Malarme) când Lumea literară,
azi, e alta, iar prieteniile literare şi ele (dovedite de-a lungul vremii)
nişte himere. Apoi, dacă până şi Arghezi a fost de la început „singur şi pieziş
în viaţa literară şi n-am putea spune că lumea literară românească îi arată azi
mai multă înţelegere şi simpatie” (E. Simion în „Moartea lui Mercuţio”) atunci,
cum putem încadra afirmaţia lui I.Lazu: „Sunt prea puţini oameni în viaţa
literară pe care îi întâlnesc cu strângere de inimă”? Pesemne, tot în contextul
celor de mai sus. Oare cum te-ai simţi, dumneata cititorule, dacă „nedreptatea
şi frustarea, de aceeaşi natură se potenţează, capătă tonuri sfâşietoare”? –
cum notează I.Lazu undeva. Îmi pot explica urmarea, fie şi parţial, printr-o
întâmplare trăită personal, în metroul bucureştean. Eram atât de obosit şi
cufundat cu ochii într-o carte, încât n-am observat de la început figura cerşetorului
aflat în faţa celor ce stam pe banchetă. Abia ceva mai târziu mi-am ridicat
privirea şi l-am fixat mai atent pe cerşetorul care spunea ceva, despre o
întâmplare care l-a împins la această judecată a sorţii. Dar el nu voia să fie
judecat de oameni, ci doar înţeles. Nimeni dintre cei de lângă mine nu l-a
privit cu atenţie. Măcar să fi tresărit la grozăviile vieţii pe care le depăna.
Fiecare şi-a văzut de treburile lui. Unii, de cărţile din care citeau şi
probabil nu înţelegeau (în clipele acelea) mai nimic, alţii, asupra unor
îndeletniciri fizice. Dar el ne-a privit cu atenţie pe toţi. Cred că ne-a
cântărit în mintea lui cam cât „poate” fiecare. Am aşteptat să oprească metroul
la prima staşie şi am coborât. Peste o oră, când m-am întors la gura metroului,
l-am zărit aşezat pe un zid de beton din apropiere. Nu privea la nimeni. „îşi
cântăreşte gândurile” – mi-am zis. Şi atunci, dintr-un imbold de vinovăţie sau
poate milă, m-am îndreptat spre el şi i-am strecurat o hârtie de 5 lei în palma
rămasă în continuare odihnindu-se, deschisă, pe pulpana hainei. M-a recunoscut,
ca fiind cel din metrou (care căuta ceva într-o agendă şi nu găsea mai nimic),
am simţit asta după licărirea ochilor săi trişti. Cred că mă readusese pe
retină din vreun lăcaş al memoriei. Nu mi-a mulţumit că i-am dat acei bani.
Acum el era cel care îi era milă de mine. Milă şi dispreţ. Mi-am amintit acum,
de proza lui Mircea Cărtărescu „Ochiul căprui al dragostei noastre”, când mama
sa, mândră de cei doi gemeni (când erau încă în viaţă), nu răspundea nimic la
pariurile ce le făceau cei care i se opreau dinainte cu admiraţie, doar zâmbea
„mândră de parc-ar fi purtat pe un braţ luna şi pe cealalta soarele”, ca după
moartea unuia dintre gemeni, să arate „ca un ulcior plin până la buză cu
lacrimi”. Şi, mă întreb şi acum: De ce, noi cei neloviţi de soartă, nu facem un
mic efort, să ne aplecăm urechea şi la semenii noştri loviţi, fără voia lor, de
soartă? De ne-am pune în locul lor? Pesemne, o asemenea stare, şi multă
stinghereală în gesturile mele de atunci, când m-am depărtat de cerşetorul
acela, m-ar cuprinde şi acum. Dacă despre prima sa căsnicie (şi soarta
copilului nou născut din legitima căsătorie, răpit de Dumnezeu, la El) I. Lazu
nu are amintiri care să-l facă să-şi deschidă inima cititorului, despre poetul
vâlcean Felix Sima, mai apoi, cei cunoscuţi la revista Ateneu (Radu Cârneci,
George Bălăiţă, Sergiu Adam, Ioanid Romanescu, Horia Gane, Mihail Sabin... sau
Sorin Titel) i-au adus o rază de soare în viaţa sa literară. Şi, înţelegem, că
sunt şi oameni de o altă natură, ceva mai dumnezeiască şi îngerească, precum
Gabriela Negreanu de la Albatros, care s-a zbătut să-l scoată la liman cu
romanul „Curtea interioară”. O bună perioadă a fost prieten cu Pan Izverna,
apoi cu Mircea Ciobanu. Despre cel din urmă notează câte ceva pe ici şi colo:
„Mircea Ciobanu a fost, o spun cu toată convingerea, dintre atâţia amici de
cursă lungă, marele meu prieten literar şi totodată omul providenţial pentru
destinul meu de scriitor”... sau că era „un talent proteic, plurimorf, o fire deschisă spre toate aspectele artei şi
ale cunoaşterii, un renascentist, aş spune, cu convingere” şi că „pândea tot
timpul ideile noi, sugestiile, simbolurile”. La apariţia „Blănii de viezure”,
tot Mircea Ciobanu a fost cel care a ţinut să-l prezinte directorului editurii
Cartea Românească pe atunci: Marin Preda. Cum viaţa are şi dezamăgiri, pe
prietenul său de mai târziu, Dumitru Alexandru „tânăr poet proletar foarte
talentat” l-au scos din scenă comuniştii, arestându-l pentru neadeziunea la
linia lor. Ca de altfel, cum poţi lăuda în continuare un fost ministru de
externe ca Ştefan Andrei (aşa cum a făcut-o Adrian Păunescu), când se cunoaşte
ce i-a aruncat acesta în faţă lui Matei Călinescu? Toate aceste energii
(acumulate-simţite-răspândite) din acele vremuri literare, constând în
respingeri, apeluri, contestări, hărţuieli şi bătălii nemiloase, nu au fost
decât un mare şi inutil consum de energie incredibil, până la urmă –
concluzionează viitorul scriitor. Dar, chiar dacă i-ar da dreptate lui Malarme,
Ion Lazu crede, printre altele, că „scrisul meu înseamnă o modalitate de a
stărui asupra problemelor ce mă frământă... scrii pentru tine, ca să-ţi
lămureşti nişte dileme, încerci să dai paginilor tale o expresie performantă,
la cele mai înalte cote pe care le poţi atinge; dar scrii şi cu speranţa că te
vor citi alţii şi vor aprecia strădaniile tale”. Asta, ca să putem justifica şi
noi, fraza scrisă de Octavian Paler, cândva: „Eu nu vreau să mă scălâmbăi între
ceea ce mi-e dat şi himere”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu