marți, 21 august 2012

213. Din caierul vremii... (Alergând după o himeră. VII)



  1. Despre trădările de aur ale unei vieţi literare

                                    „Asta e soarta ce zeii croiră sărmanilor oameni,
                                    Viaţa să-şi ducă-n durere, iar lor de nimic nu le pasă”
                                                           (Homer: Iliada, C. XXIV v. 517-518)

    A sosit timpul să lăsăm în urmă cerul şi marea, albastre şi fără margini ale Atenei, şi fix la ora 12 la temperatura de 340 C ne îndreptăm spre Lamia, mai exact spre Thermopyle. Începând cam de pe la 50 km de dinainte de Lamia, de o parte şi alta ne răsar în faţă plantaţiile de măslini. Rulăm maşina de-a lungul coastelor golfului Mulian care ne oferă o privelişte încântătoare. La dreapta zărim porturi micuţe cu nave acostate la dane, şi din când în când, printre arbuştii de pe marginea şoselei, plajele localnice, iar la stânga se înalţă munţii Greciei, semeţi, golaşi, numai piatră şi iar piatră. Intrăm prin trei tunele care traversează muntele (o mare realizare a oamenilor de pe aici): 680 m + 2.5 km + 285 m, ingenios construite şi bine luminate. Ajunşi la Thermopyle, facem poze în faţa statuii regelui spartan Leonidas, eroul care cu numai 300 de spartani şi 700 de soldaţi greci găsiţi prin părţile locului, au ţinut piept celor un milion şi jumătate de persani conduşi de regele Xerxe. Citim pe panoul postat la faţa locului (în limba engleză şi greacă), că aici s-a dat una din cele mai vestite bătălii ale istoriei, dupa Herodot. Trei zile a durat bătălia, o mână de spartani obţinând oprirea trupelor lui Xerxe în drumul său spre Atena. Trădarea (la modă şi azi) a pus capăt bătăliei şi vieţii eroului de la Thermopyle (480 î.e.n.). Dacă muntele din spatele Thermopylelor (Kallidromos) – care nu-i o himeră, asta e sigur - ar vorbi, ehei câte multe altele n-am afla noi, despre tradarile ce au avut loc acolo. Tot Herodot preciza, că după incendierea Atenei de către persanii lui Xerxe, acesta a cunoscut o înfrângere zdrobitoare în lupta de la Salamina, sfârşind şi el pe tronul persan tot datorită unei trădări de la curte. Vorba românului: cine seamănă vânt culege furtună. Cât de trist, trebuie să fie, Dumnezeule, cât de trist (să constaţi şi azi) ca tradările, fie ele şi de aur, nu s-au oprit. Doar trădările care au schimbat cursul Istoriei sunt de aur, îmi sugera un filosof antic. „Numai măsura în care urăşti oamenii te poţi considera eliberat”, spunea şi Emil Cioran în „Lacrimi şi sfinţi”. Privit din acest unghi, viaţa din prima căsătorie descrisă de Ion Lazu în „Himera literaturii”, pare a fi a unui captiv. „Toţi nihiliştii s-au războit cu Dumnezeu” mai scrie E.Cioran. Cu certitudine, din ce stă scris în „Himera literaturii”, Ion Lazu nu s-a războit cu Dumnezeu, nici nihilist nu a fost. Dar nu a acceptat Lumea care l-a acaparat, chiar atât de uşor. După ce i-a apărut prima carte de poezii prin ‘81-’82, a cărei lansare a avut loc la Rm-Vâlcea, cineva din public (dovedit a fi fost Doru Moţoc, un „prieten” de la Filologie), ţine neapărat să-i ridice cununa de lauri cât mai sus de fruntea poetului, lucru care ar fi trebuit să-i dea de gândit cu privire la prieteniile literare de mai târziu. „Dar cum nimic din ce ni se întâmplă nu e... întâmplător” cum o spune în cap. V, în dialogul intitulat „Lungul drum al geologiei către poezie”, prima idilă cu o studentă de la Matematică s-a „rupt” definitiv pe neaşteptate. Îl înţelegem pe poetul I.Lazu, pentru că o spune din „interiorul durerii”. Încurcate mai sunt căile Domnului, pentru că prima soţie avea să-i fie o studentă la Filologie (secţia spaniolă) –  cu un copil din flori – şi o meteahnă mai greu de înţeles: îşi făcuse pasiunea de a lucra curajos cu abstracţiuni şi ţinea morţiş să demonstreze o nouă teorie cu privire la atracţia dintre corpurile cosmice. Asta, pentru că „între geniu şi nebunul sadea linia de departajare e imposibil de trasat”, notează fie şi în glumă, fie în serios, Ion Lazu. Dar noi pornisem de la prima sa carte de poezie, în goana noastră după o himeră cum ar fi Cartea în sine. Cartea, despre care, la modul retoric, Malarme spunea că este chiar o himeră când încearcă să substituie Lumea în complexitatea ei. Dar o himeră greu de atins. Greu de atins Cartea (despre care vorbea Malarme) când Lumea literară, azi, e alta, iar prieteniile literare şi ele (dovedite de-a lungul vremii) nişte himere. Apoi, dacă până şi Arghezi a fost de la început „singur şi pieziş în viaţa literară şi n-am putea spune că lumea literară românească îi arată azi mai multă înţelegere şi simpatie” (E. Simion în „Moartea lui Mercuţio”) atunci, cum putem încadra afirmaţia lui I.Lazu: „Sunt prea puţini oameni în viaţa literară pe care îi întâlnesc cu strângere de inimă”? Pesemne, tot în contextul celor de mai sus. Oare cum te-ai simţi, dumneata cititorule, dacă „nedreptatea şi frustarea, de aceeaşi natură se potenţează, capătă tonuri sfâşietoare”? – cum notează I.Lazu undeva. Îmi pot explica urmarea, fie şi parţial, printr-o întâmplare trăită personal, în metroul bucureştean. Eram atât de obosit şi cufundat cu ochii într-o carte, încât n-am observat de la început figura cerşetorului aflat în faţa celor ce stam pe banchetă. Abia ceva mai târziu mi-am ridicat privirea şi l-am fixat mai atent pe cerşetorul care spunea ceva, despre o întâmplare care l-a împins la această judecată a sorţii. Dar el nu voia să fie judecat de oameni, ci doar înţeles. Nimeni dintre cei de lângă mine nu l-a privit cu atenţie. Măcar să fi tresărit la grozăviile vieţii pe care le depăna. Fiecare şi-a văzut de treburile lui. Unii, de cărţile din care citeau şi probabil nu înţelegeau (în clipele acelea) mai nimic, alţii, asupra unor îndeletniciri fizice. Dar el ne-a privit cu atenţie pe toţi. Cred că ne-a cântărit în mintea lui cam cât „poate” fiecare. Am aşteptat să oprească metroul la prima staşie şi am coborât. Peste o oră, când m-am întors la gura metroului, l-am zărit aşezat pe un zid de beton din apropiere. Nu privea la nimeni. „îşi cântăreşte gândurile” – mi-am zis. Şi atunci, dintr-un imbold de vinovăţie sau poate milă, m-am îndreptat spre el şi i-am strecurat o hârtie de 5 lei în palma rămasă în continuare odihnindu-se, deschisă, pe pulpana hainei. M-a recunoscut, ca fiind cel din metrou (care căuta ceva într-o agendă şi nu găsea mai nimic), am simţit asta după licărirea ochilor săi trişti. Cred că mă readusese pe retină din vreun lăcaş al memoriei. Nu mi-a mulţumit că i-am dat acei bani. Acum el era cel care îi era milă de mine. Milă şi dispreţ. Mi-am amintit acum, de proza lui Mircea Cărtărescu „Ochiul căprui al dragostei noastre”, când mama sa, mândră de cei doi gemeni (când erau încă în viaţă), nu răspundea nimic la pariurile ce le făceau cei care i se opreau dinainte cu admiraţie, doar zâmbea „mândră de parc-ar fi purtat pe un braţ luna şi pe cealalta soarele”, ca după moartea unuia dintre gemeni, să arate „ca un ulcior plin până la buză cu lacrimi”. Şi, mă întreb şi acum: De ce, noi cei neloviţi de soartă, nu facem un mic efort, să ne aplecăm urechea şi la semenii noştri loviţi, fără voia lor, de soartă? De ne-am pune în locul lor? Pesemne, o asemenea stare, şi multă stinghereală în gesturile mele de atunci, când m-am depărtat de cerşetorul acela, m-ar cuprinde şi acum. Dacă despre prima sa căsnicie (şi soarta copilului nou născut din legitima căsătorie, răpit de Dumnezeu, la El) I. Lazu nu are amintiri care să-l facă să-şi deschidă inima cititorului, despre poetul vâlcean Felix Sima, mai apoi, cei cunoscuţi la revista Ateneu (Radu Cârneci, George Bălăiţă, Sergiu Adam, Ioanid Romanescu, Horia Gane, Mihail Sabin... sau Sorin Titel) i-au adus o rază de soare în viaţa sa literară. Şi, înţelegem, că sunt şi oameni de o altă natură, ceva mai dumnezeiască şi îngerească, precum Gabriela Negreanu de la Albatros, care s-a zbătut să-l scoată la liman cu romanul „Curtea interioară”. O bună perioadă a fost prieten cu Pan Izverna, apoi cu Mircea Ciobanu. Despre cel din urmă notează câte ceva pe ici şi colo: „Mircea Ciobanu a fost, o spun cu toată convingerea, dintre atâţia amici de cursă lungă, marele meu prieten literar şi totodată omul providenţial pentru destinul meu de scriitor”... sau că era „un talent proteic, plurimorf,  o fire deschisă spre toate aspectele artei şi ale cunoaşterii, un renascentist, aş spune, cu convingere” şi că „pândea tot timpul ideile noi, sugestiile, simbolurile”. La apariţia „Blănii de viezure”, tot Mircea Ciobanu a fost cel care a ţinut să-l prezinte directorului editurii Cartea Românească pe atunci: Marin Preda. Cum viaţa are şi dezamăgiri, pe prietenul său de mai târziu, Dumitru Alexandru „tânăr poet proletar foarte talentat” l-au scos din scenă comuniştii, arestându-l pentru neadeziunea la linia lor. Ca de altfel, cum poţi lăuda în continuare un fost ministru de externe ca Ştefan Andrei (aşa cum a făcut-o Adrian Păunescu), când se cunoaşte ce i-a aruncat acesta în faţă lui Matei Călinescu? Toate aceste energii (acumulate-simţite-răspândite) din acele vremuri literare, constând în respingeri, apeluri, contestări, hărţuieli şi bătălii nemiloase, nu au fost decât un mare şi inutil consum de energie incredibil, până la urmă – concluzionează viitorul scriitor. Dar, chiar dacă i-ar da dreptate lui Malarme, Ion Lazu crede, printre altele, că „scrisul meu înseamnă o modalitate de a stărui asupra problemelor ce mă frământă... scrii pentru tine, ca să-ţi lămureşti nişte dileme, încerci să dai paginilor tale o expresie performantă, la cele mai înalte cote pe care le poţi atinge; dar scrii şi cu speranţa că te vor citi alţii şi vor aprecia strădaniile tale”. Asta, ca să putem justifica şi noi, fraza scrisă de Octavian Paler, cândva: „Eu nu vreau să mă scălâmbăi între ceea ce mi-e dat şi himere”.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu