214. Cronica acestui anotimp... (...Duba, duba!)

  ...Duba, duba!

            (pamflet)

   Ţara noastră e bântuită de o nouă stafie, îmi spuneau unii. Ţăranii zic şi ei, că ea umblă prin sate ca o arătare la volanul unei dube cum nu s-a mai văzut prin locurile astea şi că-n urma ei se aude un urlet al frunzişului, al pietrelor sau ţărânii măturate de vânzoleala vânturilor: ... Duba, duba! Un urlet şi un vuiet sinistru. L-am întrebat şi pe vecinul meu, cizmarul din colţ, de la complex, bun amic de altfel, uite aşa mai stăm noi uneori la taclale:

- Ce crezi? E adevărat ce se aude? Că umblă o dubă suspectă prin satele patriei, că cel care conduce duba, cică, ar fi un strigoi zbanghiu de-un ochi, ca piraţii ăia ai lui Stevenson, că ar avea o privire care, brrr! te transformă în piftie când te-a fixat.

Amicul meu, cizmarul, m-a tras de mânecă, spre colţul unde, zice el, nu se poate auzi şi la urechile altora tot ce vorbim între noi doi, şi mi-a zis:

- Excelenţă! Mi-a spus lumânăreasa de la biserica „Trei îngeri”, că noaptea, lângă podul de la Garnizoana militarilor, a început de la o vreme să apară nopţile un strigoi în chip de general ori preşedinte de stat (nici ea nu ştia precis), că umblă să-şi caute căciula pierdută sau furată de ăi de l-au executat în mare grabă şi urgenţă atunci la revoluţie. Cică umblă să învrăjbească poporul, în semn de răzbunare...

Am dat nedumerit din cap. Nu puteam admite aşa ceva. Cei gogomănia asta? Trebuia să mă lămuresc şi cu lumânăreasa. Am găsit-o la sfânta slujbă de duminica, strângând mucurile lumânărilor stinse din lăcaşul existent pentru vii cât şi pentru morţi. Coana lumânăreasă s-a lămurit de îndată ce anume doresc să aflu de la dânsa. După ce s-a şters pe mâini de seul lumânărilor (de şorţ, aşa cum fac precupeţele în piaţă), m-a condus mai într-un loc ferit şi mi-a grăit destul de temător:

- Astă iarnă, când au ieşit protestanţii în Piaţa Revoluţiei, primul care l-a văzut, a fost Lixandru. Cum mergea el aşa cu gura deschisă prin viscolul care şuiera pe străzi, în dreptul clopotniţei de la Turnul Mitropoliei, cu cine crezi mata că dă nas în nas. Dau nedumerit din umeri că nu ştiu. Păi vezi, îmi spune tot ea, chiar cu strigoiul, domnule! Ăsta, tocmai aprindea chibrit după chibrit, încercând să citească inscripţia de la intrare. Pesemne un rătăcit, care vrea să ştie unde se află, şi-a zis nea Lixandru, şi s-a apropiat de arătare: „Moşule, i s-a adresat, văz că nu eşti de pe aici. Hainele astea, mantaua şi fularul ăsta îmi par cunoscute, dar le-a trecut vremea. Lasă pustiei chibriturile alea proaste de pe timpuri, că tot n-or să se aprindă şi zi-mi mie moşule, ce necaz te aduce prin locurile astea singuratice...”

- „Cum îndrăzneşti? Îţi dai seama cu cine vorbeşti?! În faţa cui te afli? Şi, cum Lixandru nu prea pricepea, a mai auzit: Înţelegi cu cine stai de vorbă? Înţelegi cine sunt? Înţelegi ori nu?"... Aici lumânăreasa tăcu, ca să-şi mai tragă sufletul şi să tragă cu urechea, nu ne-o asculta cineva?

- Ei?! Şi cine era persoana? M-am arătat curios eu, dinaintea lumânăresei.

- Dracu ştie? Ptiu, Doamne, iartă-mă, că tocmai era să fac păcate... Apoi: N-a mai apucat sărmanul să spună toată întâmplarea că a doua zi îl luase frigurile şi delirul, şi rostea doar atâta tot „...duba, duba!”

Fiindcă mai multe lămuriri nu i-a dat, haida şi la alde Lixandru, poate voi avea mai mult noroc. L-am găsit pe ginerele său, aruncând cu reteveiul după un purcel scăpat din saivanul unde ţinea şi oile. Mai erau acolo şi doi-trei puradei care ţineau calea purcelului, dar de atâta hărmălaie, ăsta se ascunsese între peretele casei şi şopronul cu fân şi nu mai ieşea de acolo. Unul dintre copii, năvăli cu un băţ de floarea-soarelui spre şopron, dinspre celălalt capăt iar ceilalţi, ca oile, năvăliră după el. Purcelul, încolţit, se vârî şi mai adânc între zid şi şopron, şi guiţa de spaimă.

- Nu guiţa mă, că acuma vin să te ia cu duba. Ce, n-ai învăţat că-i interzis să deschizi gura? îl auzii pe ginerele lui Lixandru, de cum intrai în curte.

M-a zărit şi el, şi a dat pălăria din cap, de şi-a netezit şuviţa rebelă. M-a întrebat:

- Aţi venit iar după declaraţiile alea? Ei bine, v-am zis ce ştiu, gata, ajunge! Altele nu mai dau. Şi, mai mergeţi şi pe la alţii, că p-aci speriaţi copii. Purcelul e deja speriat, auzi-l cum orăcăie!

L-am liniştit, după ce mi-am făcut semnul crucii (că nu-s dintre ăia) şi ne-am aşezat mai feriţi, sub un cireş, la vorbă. Şi, iată ce am aflat:

- Alaltăieri, tocmai trăsesem căruţa cu bălegar în prund. Ştiţi, acolo am oleacă de loc rămas de la răposatul taică-meu. Nici nu apucai să strâng loitrea în palme şi să urc în căruţă, că mă pomenii înhăţat cu putere de guler. Înorsei capul şi văzui un „fel de om” de talie mică, într-o manta ponosită, cu-n fular deşirat dat pe spate şi cu groază descoperii că aducea cu „împuşcatul”. „Olelei, muică”! am strigat. Şi, m-am închinat repede-repede. Chipul omului ăla era alb ca varul şi părea dus demult de pe lumea asta.

- „Nu striga! mi-a poruncit. Se vedea că numai asta ştiuse în viaţă, să poruncească. În curând va veni cu duba şi „ăla” să vă ia cu duba pe toţi şi să vă ceară declaraţii. Tu, spunele la toţi că n-au ce-i face, eu l-am trimis. De-aia m-am întors pe pământ. Tot neamul dracilor au intrat în el. Are poruncă de la Marele Tartor să învrăjbească poporul ca în 89. Nu voi avea linişte până nu voi vedea totul înfăptuit cum am plănuit. Tu du-te acasă şi spunele alor tăi, să nu se teamă, că zilele lui sunt numărate”. Vă închipuiţi (s-a aplecat ginerele lui Lixandru la urechea mea), eram pe jumătate mort de frică. Puteam să fac infarct pe loc... Şi, de ce m-ai ales pe mine? De ce trebuia să aflu eu toate astea? abia am îngăimat, cu mâna tot acolo pe loitre, ca dinainte. 

- „Nu lucrezi dumneata la primărie? m-a ţintit el drept între ochi. Eşti consilier juridic, slujbaş la stat... (Uite domnule, că le ştia pe toate!) Cuvântul dumitale va fi mai ascultat decât tunurile americanului de la Deveselu, asta o ştie şi cârmuirea. De aceea îţi propun să-l tragi din duba aia când o veni, şi să-i arunci după gât crucea asta (şi mi-a înmânat o cruce cu lanţ, care mă frigea între palme). Şi, gata! Nici tartorul-tartorilor nu-l mai scapă”.

- Nu pot, domnule, am zis. Şi, i-am aruncat în buruieni, crucea.

- „Atunci, să nu vă miraţi când v-or trage în ţeapă sau v-or frânge pe roată ca pe Horia, îndată ce vor fi din nou în puterea lor...”

- Acuma, fie cum o vrea Dumnezeu, m-am închinat pentru a doua oară în locul acela.

- „Aiureli toate astea. Pentru ei nu există Dumnezeu. Duc Biblia aceea cu ei, de formă, dar nu cred o iotă în ea. Doar ca să sperie lumea, lumea proastă şi credincioasă ca a ta”...

Ginerele lui Lixandru nu părea că glumeşte. Dar, mai ştii? Omul te poate încerca cu de toate.

- Sper că ceea ce mi-ai înşirat aici, nu-i decât o poveste – i-am suflat cuvântul acelui ginere care părea om la locul lui, om în toată firea. De! se mai ţine omul şi de poveşti. L-am privit atent. Nu părea omul acesta, deranjat de neîncrederea mea.

- Ascultă! ciuli el urechile, peste drum. N-auzi vântul? N-auzi frunzele? Nici ţărâna pământului?

- Ce?!

- ... Duba, duba! Auzi cum şuieră vântul? În curând or să fie şi aici. Copii! Ia intraţi voi fuga-fuga în casă şi închideţi uşile. Vin să ne ia. După care, mi-a strâns, în grabă, mâna, şi a dat din fugă un picior purcelului care tocmai scăpase din strâmtoare. L-am mai auzit: Intră mă şi tu, că acuma te ia şi pe tine cu duba! Intrase deja în coşar, de unde n-a mai ieşit. Am părăsit casa veche a lui nea Lixandru, bietul de el, şi în drum am tras cu urechea la şoaptele a doi vecini de-ai mei: nea Vasile şi ţaţa Lina, care îşi conversau peste gard:

- ...apoi bre nea Vasile, i-am auzit eu cu urechile mele, bre, de aia nu te mint. Ziceau că trebuie să-i interogheze pe toţi, ce-au mâncat, ce-au lepădat, dacă sunt ori numai se prefac că sunt în viaţă, chestii d-astea... Şi cum nu le răspunzi, te şi vâră în dubă, cu căţel cu purcel, nu mai spun de copii care plâng şi ţipă ca din gură de şarpe de frica lor, că odată ţi-i înhaţă şi, cu biberon cu tot, zvârrr! în dubă . Asta li s-a poruncit, asta ştiu să facă. Nu contează dacă ai prapurul plesnit ca nea Costică, ori băşica umflată ca moş Toader, de i-au ridicat şi pe ei. Odată te ridică şi duba mai ştie de tine!...

Mă depărtasem deja şi nu mai auzeam mai multe din ce-şi spuneau.

„Domnule, ce harababură!” (îmi ziceam). Ştiam că satele noastre au îmbătrânit şi s-au împuţinat tot mai mult de la revoluţia din 89 încoace, dar că s-au prostit oamenii în aşa hal, asta n-o mai pricepeam nici în ruptul capului. Dar, dacă n-o fi aşa?