Dracul e
aşteptat la bal
(pamflet)
În Valahscenia lui Basareus, toată lumea se pregătea de marele bal
anunţat de Unicul Stăpân (ce-i drept un pic spân), bal programat în aşteptarea Zilei Marii
Înşelăciuni. Fericită mai era împărăteasca spiţă de la curtea lui Basareus,
fiindcă se aştepta ca însuşi Basareus să bată gongul şi să anunţe deschiderea
balului. La grajdurile lui Basareus, slugile îşi împiedicau caii, cu boturi de
urşi şi ţapi, abia strunindu-i în frânghie de rafie şi tei, căci până şi caii
nu mai aveau răbdare şi făceau larmă cu
tropăitul lor în aşteptarea semnalului. Caleştile rânduite în curte aveau să le
fie precum carele de luptă dinapoia
mândrelor picioare. Cel mai grăbit era însuşi Basareus, să ajungă cât bate
clipa, la marele bal. Acum se afla în cetatea de refugiu strategică de la Federatele Noului Phedelion, aripa flamurii de comandă
şi se oglindea în cereasca icoană a oglinzii din camera secretă, când un chip
angelic, cel mai frumos cu putinţă, întrezări în apele ei tulburi. „Există o
asemenea făptură pe pământ?” se întrebă. Socoti că totul putea fi posibil. Doar
Dumnezeu, întâi, vreo şase zile se căznise frământând din lut o fiinţă, ca să
aplaude, la sfârşit, el însuşi, dinaintea minunii zămislite. Aceea era însă,
minunea lui Dumnezeu. Dar asta? „De ce n-ar fi a mea!” oftă Basareus. Faust,
doar, făcuse un pact cu diavolul, vânzându-şi sufletul lui Mefistofel pentru
cucerirea Margaretei. Tocmai gândise toate astea, când i se înfăţişă dinainte,
pocitania gheboasă, dracul în persoană.
- E limpede Stăpâne, că astfel de
isprăvi sunt şi astăzi cu putinţă, auzi Basareus chiţcăitul pocitaniei de
alături. Tocmai îi întindea o cupă cu licoarea diavolească.
- Cine mai eşti şi tu? De unde ai
apărut pocitanie? O, nu! Am din nou vedenii. Simt că înnebunesc de-a binelea.
- Priveşte, Stăpâne! Satură-ţi
ochii bine şi plânge de-un ochi şi de-un ochi râde, că Dracul în persoană e la
picioarele tale, gata de a-i porunci, fiindcă o mândră ca aceasta, pe unde mă
învârtesc eu, s-o găsi şi cu vorbele mieroase a ţi-o împinge în braţe. Lasă tu
ţara pe mâna mea şi frumoasa a ta va fi. Am zis!
Se ciupi Basareus de coapse,
fiindcă o asemenea amăgire, voi a-şi lua de pe ochi, fireşte! Pluti o vreme într-o lume ca de vis. Două suflete se zbătea să locuiască în el. Îşi reveni cu greu.
- Daţi-mi un scaun, cad de pe
picioare! porunci, cu faţa la uşi.
Sosiră curtenii, de-i făcu vânt
cu evantaiele şi-i stropi obrazul ciupit de vărsat, cu apă de trandafiri.
- Ce s-a întâmplat Unicul nostru
Stăpân? strigară cu toţii în cor.
- Pe uşa aceea îl văzui ieşind.
Simt că un plumb rece îmi trece prin glezne şi-n picioare. Aici lângă oglinzi,
îmi ceru sufletul în schimbul ei. Şi eu… eu… am jurat cu mâna pe psaltirea lui
Marx Întâiul, v-o spun.
- !!!?
Se întrebau, în tăcere, dacă stăpânul lor mai
era în toate minţile.
- … Nu mai ţin minte. Din cupa
lui băui cu sete mi se pare. Spunea că-i Dracul.
- Stăpâne Doamne, să iertaţi
rostirea. Nu vedem copita, deşi ochii noştri nu sunt orbi. Fantomă să fi fost,
în a apelor oglinzi? Dar gata acum! Nimic din toate astea: gheare, coarne,
coadă; au ieşit din modă. Vrăjiţi stau caii la caleşti afară. Totul e pregătit,
e timpul să mergem, Stăpâne!
Porni alaiul. Cât ţine teritoriul
lui De Unde-Până Unde, până-n pragul Lunii, alergară caii, ca dinaintea
treptelor să rânduiască una după alta, caleştile. Zice cronicarul vremii:
cuvintele, de nu-s simţite, rămân reci; nu putem face ca din suflet vorbele să crească şi să-nduplece
pe cititori, cu privire la furtuna ce-n inimă i se iscă lui Basareus, de-a lungul
drumului. Dorinţa de a întâlni angelicul chip şi a o avea la piept pe aleasă
era ca dorinţa ce i se contopea cu natura înconjurătoare, când arunca ochii
prin cupeu, a visare. Simţea nişte forţe latente ale sufletului, trezite într-o
dualitate cu promisiunea satanei. „Aşa să fie – cedă el gândului – vedea-voi în
curând marea bucurie. Ce dau în schimb? O ţară! Pe mâna cui, că tot eu fi-voi
Dracul. Nebune vrăji, cum vă cunosc secretul! Acum şi ţara va trebui atrasă în
jocul acesta. O sancta simplicitas! Singuri, sărmanii creduli, îşi vor căra
vreascurile la rugul ce-l voi aprinde. Ce supliciu!” Se frecă pe burtă cu o poftă
nebună. Privi lumea strânsă de-o parte şi alta a treptelor care duceau către
sala de bal. „De-acum poate să înceapă!” Prinse curaj şi se avântă înainte.
- „Eritis sicut Deus, scientes
bonum et malum” – auzi la stânga sa, stridentul chiţcăit, dar nu zări pe
nimeni. Lumea ovaţiona cu sfeşnicele
şi flăcările aprinse la feştile. Mulţimea dorea câteva cuvinte. Basareus se
opri pe ultima treaptă şi privi, dominant, cu-n ochi scrutător, până departe.
În turnul alăturat clopotul îşi începu rugăciunea cu primul sunet scos. „Voi
bea şi această cupă, cea din urmă. Să văd ce-mi ziceţi? Nu sunteţi de părere
c-ar fi bine să înceapă balul? Să ne grăbim. Sărmane diavol, ce vrei tu să-mi
dai, îmi trebuie mie. Arată-mi fructul şi te arată. Să meargă totul cum şi
mie-mi place. A ta să fie ţara în schimb, până când vom ieşi din Istorie cum o
merităm şi ni se cuvine!” Ridică o mână în sus, poruncitor:
- Dracul e aşteptat la bal.
Să-nceapă!
Şi numai pentru sine: Oprit e
timpul pentru toţi!
Mulţimea nu înţelese desluşit ce i
se urase. Nu zări în afară de Basareus, pe nimeni stând de-o parte. Vacarmul se
porni, cum ar fierbe cazanele-n iad, cum ar da în clocot vulcanii la capătul
pământului. Speriate, păsările de pe acoperişul clădirii fugiră printre
crengile copacilor din împrejurimi. Gata cu liniştea lor, gata cu odihna şi
tihna lor toată. N-aveau sărmanele, să le mai afle, niciodată. Şi clopotul
cheamă, dă semn că nebunia a început din toate părţile. Ca dinaintea potopului,
când s-a auzit ţipătul naufragiaţilor de pe Atlantida când li s-a spart de
munte corabia. Semn că s-a curmat orice drept la cuvânt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu