345. Cărţile de pe biroul la care scriu... (Azi: "Zbor cu parapOanta", de Mihai Sălcuţan)

   Lumea pestriţă din parap(o)ante

                                                               Tudor Cicu

Umorul este o armă puternică, dar riscantă; şi, se spune despre epigramistul neîndemânatic, că se poate răni singur. Parafrazându-l pe Nietzsche, am putea spune că cea mai bună armă împotriva unui epigramist este tot un epigramist. Cum nu avem de unde lua acest epigramist, vom folosi tot parap(o)anta autorului de care ne vom ocupa, imediat, pentru a survola această carte de epigrame vesele şi triste, ingenios intitulată: „Zbor cu parapOanta„ de Mihai Sălcuţan, şi apărută la Ed.editgraph, în 2012 (165 pag.). O carte, parcă scrisă sub impactul frazei: Cuget, deci exist, dar numai rezist! Pentru cititorii nefamiliarizaţi cu epigrama, să amintim că ea este o specie a poeziei lirice, de proporţii reduse (un catren) care satirizează elemente negative ale unui caracter omenesc. În special se dezaprobă: lăcomia, ipocrizia şi alcoolismul, dar braţele ei de caracatiţă literară s-au ramificat şi au acoperit şi alte domenii ale imoralităţii umane: necinstea, hoţia, prostia, parvenitismul, minciuna, curvia, nedreptatea, sănătatea, oamenii fără suflet etc… Un confrate buzoian (Girel Barbu) spunea, plastic, că „epigrama este o floare cu trei petale şi un spin”. În altă traducere, putem spune că e acel catren, care, în trei versuri te ocheşte prin luneta unei arme satirizatoare şi cu un al patrulea te împuşcă. Ori (cel de-al patrulea vers), chiar seamănă cu muşcătura unei cobre. Uneori (catrenul) s-a concretizat ca fiind un duel satirico-ironic între taberele adverse. Epigramele din acest volum sunt sortate şi structurate în 10 capitole distincte, pe domenii aparte. Cititorul care va deschide volumul, va face cunoştinţă cu un prim capitol intitulat „Panseul alegătorului” şi va descifra:

 1.) Mai întâi, un ton optimist. (Vom exemplifica, de fiecare dată, când vom realiza o schimbare de registre, cu câte o epigramă edificatoare).  Aici vom cita epigrama: (Viitorul ţării)

      „La icoane, cu tropare,/Mă tot rog cât pentru doi:/Fie viitorul mare…/Dar să-l apucăm şi noi”  

2.) Tonusul amărăciunii şi al reflecţiei amare în „Eterna coadă”:

      „Românii ani de zile au stat/Tot pe la cozi şi-au aşteptat,/Iar acum ca nerozii/Se învârtesc în jurul  

        cozii”.

3.) Aluzia ironică, cu iz de deşertăciune, în: „Frunza, brand de ţară”

     „Românii au un brand de ţară/La care poţi găsi temei/Că fie iarnă, fie vară/Să taie frunza la căţei”  

4.) Alteori, epigrama are un rictus amar „al hazului de necaz”, ca în: „Săracă ţară bogată”

         „Când pe mulţi i-apucă plânsul/Jaful neputând să-ndure,/Eu nu contenesc cu râsul…/Că nu au

           ce să mai fure”

5.) Când epigrama capătă tonusul satirii-critice, usturătoare, ori rostirea cu sarcasm a descărcărilor acumulate în timp, cititorul e mulţumit sufleteşte, ex: „Cine stinge lumina în Basarabia”

      „Vine dinspre ruşi lumina -/de la Răsărit, fireşte -/Iar seara, bat-o vina,/Tot de-acolo se opreşte”

6.)  Alteori, prin alternanţa semnificaţiilor viclene, ajutată şi de alegerea şi rânduirea cuvintelor în frază, se rostuiesc sensuri noi: vezi „Sensuri”

       „Vorbind frumos, pe dinafară,/De chiar rămâi privind năuc,/Aleşii zic c-aduc în ţară/deşi-i

          vedem pe mulţi că duc”

Într-un alt capitol, intitulat „O viaţă ni-i cum ni-i ursită”, epigrama e construită şi prin constatări extreme între artă şi efectele sociale ale vieţii, soluţii ce dau o tentă filosofică catrenului, ca în „Sorţi”: „O viaţă ni-i cum i-i ursită/Şi-a lui Brâncuşi fu minunată:/Coloana sa-i nemărginită,/Pe când a noastră-i terminată!”. În această categorie mai putem evidenţia epigramele: „Ţăranul” (p.43); „Contraste” (p.44); „Fiecare cu priceperea lui” (p.47; „Luna de miere” (p.52) etc…

În „Cu iubirea nu-i de şagă”, epigrama e construită şi din antiteze şi contradicţii pentru a reliefa umorul împins spre laturi ironice ca în „Cosi fan tutte”: „Ochii negri ca de smoală/Părul lung până-n pământ,/Mai întâi te bagă-n boală,/Dup-aceea în mormânt”… şi, mai putem aminti, tot aici: „Persoană cu handicap” (p.62), „La dona e mobile” (p.63); „Paradox” (p.65; „Aroganţă” (p.67)

Capitolele se succed, în continuarea celor enumerate, cu dedicaţii: nevestelor, justiţiarului, medicilor, artei şi artiştilor, atmosferei din învăţământ, bătrâneţii (în general), cârciumarilor de tot felul. O lume pestriţă va găsi cititorul în acest spectacol al lumii, dar şi un spectacol epigramatic în totalitate, ca într-un bâlci al deşertăciunilor care se întregeşte din: alegători, guvernanţi, ţărani, hoţi, judecători, popi, negustori, cadre armate, pescari, ciobani, hingheri, cârciumari, beţivi, femei uşoare, bărbaţi infideli, doctori, poliţai, ospătari… unde fiecare îşi găseşte naşul prin talentul şi pana inspirată a lui Mihai Sălcuţan. O carte de week-end, de călătorii, după amiezi întâmpinate în linişte, cu mijloacele terapeutice ale umorului sănătos.