Vreme
închisă
(Jurnalul lui
Ion Lazu)
4. Anii: 1985-1986-1987-1988-1989
Motto:
„Secol al meu, sălbaticule, cine te-ar
putea privi în ochi?”
Osip Mandelstam
Deşi ultima parte a Jurnalului „Vreme închisă” – de Ion Lazu
(anii:1985-1989) este foarte concentrată, ea cuprinde de această dată, cu
predilecţie, evocarea toposului natal (satul Cireaşov), de Slatina,
îndeletnicirile oamenilor, atmosfera familială, portrete, amintiri. Amintirile
sunt însăilate, într-un ecou arhaic, de un lirism răscolitor dar bine dozat, cu
veghea conştientă a scriitorului care va fructifica, cândva, în prozele sale
aceste detalii generatoare de emoţii şi meditaţii despre „o lume în fond la fel
de credibilă sau de incredibilă ca oricare alta: reală, palpabilă, amintită,
inventată... lumi indiferente una alteia, sau lumi zadarnice” (p.324). Anul
1985 (ni se consemnează la 3 februarie, duminecă) e anul când începe să
citească „pe furate”, jurnalul lui Liviu Rebreanu şi, poate, de aici s-o fi
născut sârguinţa cu care începe să-şi strângă evocările şi amintirile risipite
printre însemnări, povestirile părinţilor din satul natal, cum reiese şi din
vizitele tot mai dese în satul copilăriei -unele şi din necesităţile, şi
sprijinul adus celor bătrâni. În însemnările ce le face, acum, oscilează de
această dată între evocările literare ale vremii, lumea cărţilor citite ori pe
care le gândeşte să le scrie şi evenimentele din familie. Sensul nou pe care îl
dă jurnalului, are în vedere şi noul imbold, cel atins de aripa sugestiei
rămase în urma lecturării Jurnalului lui Rebreanu: „Uneori am bănuială că
scriitorii ţin un jurnal nu pentru a-şi nota risipa zilnică în fapte de rutină
şi câştigul într-ale scrisului, cum s-ar crede, de exemplu, citind Jurnalul lui
Rebreanu, ci pentru a-şi învinge odată în plus teama de coala albă, de inhibiţia
pe care ţi-o dă masa de lucru” (p.348). Punând în lumină tehnica scrierii,
observăm (dincolo de spontaneitatea comunicării), multe secvenţe narative, pe
care – cu certitudine – le-a utilizat în „Veneticii”; „Rămăşagul”;
„Capcana...”; „Curtea interioară...”, etc... Există în aceste însemnări câte un
palier alocat fie memoriei spaţiilor geografice, fie prieteniei colegiale (serviciu
ori din vremea studenţiei), fie vieţii şi morţii oamenilor lângă care a
copilărit şi trăit. Dintre referinţele acestor comemorări şi confesiuni, mi-a
atras atenţia data de 2 mai 1986 din Jurnal. În preajma acelui 1 mai 1986, mă
aflam cu soţia şi cei doi copii ai noştri, în vizită la Roman. În miezul zilei,
aflaţi pe una din străzile care alinia un şir de magazine ce urmau a fi
vizitate, am avut senzaţia unei furtuni iscate ca din senin, cu vârtejuri şi
rotocoale în amestec de praf şi frunziş (de unde?) şi un „iz ciudat” detectat
de nările noastre plutea prin aer. Ne-am pus mâinile la ochi, ne-am ferit
hainele, dar n-am înţeles mai nimic din ciudăţenia care plutea în atmosferă.
Abia după două-trei zile, de la acel „eveniment”, autorităţile româneşti au dat
publicităţii grozăvia numită „Cernobâl”. Iată cum îl descrie diaristul Ion
Lazu: „De ieri, pe la 18, numai într-o supărare şi o îngrijorare şi un chin –
ca o adevărată boală, din cauza veştilor groaznice despre radiaţiile ce vin
peste noi de la răsărit”. Paginile finale ale Jurnalului „Vreme închisă”, ne
arată un memorialist care are valoarea unei concluzii, a unor trimiteri care,
în subtext sugerează îndemnul diaristului de a zăbovi cu folos şi cu plăcere
asupra creaţiilor expresive ale masei de oameni participanţi intens la
transformarea societăţii, cu bucuriile şi dramele lor: „În viaţa unui om nu se
află un singur roman, ci mai multe, însă amestecate, întretăiate, reînnodate.
Greutatea, chiar imposibilitatea, este de a-l alege pe cel semnificativ, dintre
cele multe, fără vreun înţeles” (p.354). Retrospectiv, pasiunea pentru lectură
a copilului de la ţară, capătă în memoria diaristului o semnificaţie şi o
încărcătură narativ-evocativă pentru tot ce va urma: „De vreo trei săptămâni
recitesc însemnările pe tema Gligorie, sortând, subliniind: apar poezii, apare
tema Veneticilor, apoi massa jurnalului literar propriu-zis şi câteva subiecte
de proză scurtă. La treabă, omule!” (p.401). Între „amintirile mele despre
oamenii din satul copilăriei” şi ceea „ce reprezint pentru ei”... unul „dintre
cei prea mulţi care au plecat şi pleacă mereu din sat...”, trebuia să scrie
despre toate acestea. Cine a fost alesul? Numele lui stă înscris pe această
carte. Vă îndemn s-o citiţi. Fiindcă, această carte care se succedă şi se
pliază pe anumite teme specifice unor cititori de vârste diferite, dă curs unor
evenimente trăite de fiecare dintre noi, dar întotdeauna amprentate de
întâmplări existenţiale şi spirituale, parcă auzite la cel cu care te-ai
intersectat în viaţă, ori chiar le-ai fost martor. „Este de imaginat o mai mare
sărăcie decât cea de acum şi o mai nemiloasă dependenţă de Stat?”- sună această
frază (ascunzând tristeţea unei epoci), ca o întrebare stăruitoare la sfârşitul
anilor 1989. Prin lirica acestui buchet de evocări şi adnotări despre tot ceea
ce-i omenesc şi de esenţă umană, Ion Lazu ne-a demonstrat că „o anume poetică a
jurnalului”, sceptic rostită de cronicarul vremii, prin „Vreme închisă” ea a
fost salvată.
(sfârşit)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu