1. În imagine: scriitorul buzoian Cornel Diaconu (în pulover cu dungi) - al doilea din partea dreaptă a imaginii.
Lumea ca „lume” – sub pana scriitorului
Cornel Diaconu
Cornel Diaconu se înfăţişează cititorului cu (a şaptea? a opta? carte
apărută) un nou volum de proză scurtă, intitulat „Drumuri spre nicăieri”, ed. Editgraph, 2012 (150 pag.) prin care
Lumea ca „lume” a unui sat de munte iese din matca unei „nepăsătoare uitări”,
cerându-şi dreptul la ascultare şi spre a fi supusă judecăţii semenilor.
Volumul e structurat în două părţi distincte între ele, ca ideatică. În prima
parte „Destine îndoielnice”, cele 11 povestiri captează cititorul prin
tristeţea şi morala destinelor, a oamenilor simpli, născuţi şi trăitori într-un
anumit loc conturat de spaţiu şi timp arhaic, peste care ochii lui Dumnezeu
pare a nu fi poposit. În partea a doua „Între Da şi Nu”, lumea satului
izbucneşte (înainte şi după revoluţie) într-un „iarmaroc” al umorului, gen
haz-de-necaz, o lume văzută prin „lentila” unui mai vechi şi neuitat personaj
humuleştean coţcariu, pe de o parte. Pe de altă parte, pana autorului se
apleacă în favoarea plăcerii cititorului ca să-l mântuie prin jocurile lui de
limbaj, dar să contribuie în stilul participativ la salvarea frumuseţii umane,
atât cât i-a mai rămas omului simplu de la ţară, după ce „binefacerile”
revoluţiei i-a cam răpit liniştea de dinainte. Dar, ambele părţi ale volumului
stau sub cupola unui „hohot-de-râs” – înecat în durere şi amar – o glumă a
sorţii care nu iartă nici în primul cap., nici în al doilea capitol. Dacă în
prima parte, se poate spune că nu-i de glumă ce i se întâmplă omului simplu, otrăvit
cu tot felul de clevetiri şi gânduri negre (vezi: Gluma...), iar ce ni se mărturiseşte în toate aceste povestiri sunt
înfrângerile unor destine dintr-un colţ de lume părăsită de Dumnezeu, ei bine,
cea de a doua parte stă tot sub semnul unor glume „care mai de care”, pe care
oamenii simpli şi le fac între ei, din dorinţa de a uita de grijile şi nevoile
apăsătaore ale realităţii în care trăiesc. Să supunem atenţiei cititorului, pe
rând:
1.)- Povestirile din
partea întâia „Destine îndoielnice”, stă sub semnul ursitelor rele.
Întrebându-se „ce forţe nebănuite ne guvernează sufletul, mai presus de
înţelepciune şi speranţă?” – autorul încearcă să-şi lămurească (prin povestea
fiecărui personaj creionat), cine dictează dincolo de noi, dincolo de nevoia de
bine a destinelor noastre, pentru ca (la un moment dat)- binele, să se întoarcă
împotrivă, ca un cuţit răsucit în inimă? „Daruri
de Crăciun” este povestea lui Codin, cel plecat la război, cândva, şi care,
acum, întors acasă, trăieşte drama soldatului care a omorât pe front un ţânc
(înrolat de nemţi să câştige războiul cu orice chip). Satul îl ştie de nebun pe
nea Codin. Nebun, nea Codin? Nu, nicidecum! Iar ţaţa Anişoara, dragostea lui
dinainte de război, e la fel de singură şi tristă ca acest Codin. Dar şi ea, cu
păcatele ei. Două destine a căror viaţă s-a frânt prin ironia sorţii. „Singurătate” e tot o poveste despre
destine frânte. Ţaţa Marieta trăieşte drama rustică a poveştilor despre „cei
întorşi din lumea cealaltă”. Bobe al ei, sub forma unui guguştiuc, se întoarce
la casa soţiei şi nu-şi va lua zborul de pe creanga de cireş (drag soţului în
timpul vieţii sale) decât în clipa morţii soţiei, venită odată cu tăierea
cireşului în preajma sărbătorilor de iarnă şi vremea colindelor. „Cerul ca o aripă frântă” e drama
lăuntrică, sfâşietoare a unei mame, căreia, sosirea după o îndelungată vreme,
îi prilejuieşte mamei nostalgii mai vechi, dar şi fiului resemnări şi bucurii
la fel de vechi. „Poveste nedesluşită”
e povestea celor doi fraţi (Mircea şi Ancuţa) rămaşi orfani după moartea
părinţilor. Obligat să muncească, când rostul lui era să facă o şcoală, o
facultate să ajungă inginer, Mircea devine bărbatul sălbatic, împovărat şi
îmbătrânit al familiei, care (neavând experienţa unei vieţi îndelungate) la
prima discotecă din sat, sălbăticia din el, singurătatea trăită, lipsa de
discernământ, etc., îl aduce în situaţia de a nu judeca corect şi îl omoară –
dintr-un pumn – pe pretendentul şi îndrăgostitul (cu adevărat) Dorin, cel ce
năzuia la mâna surorii sale. „Jocul
hazardului” e o poveste şocantă despre familia unui bătrân, care, după
moartea soţiei, îşi creşte singura copilă, pe Corina, ca pe ochii din cap.
Toată liniştea pe care şi-a dorit-o bătrânul, urma să fie sortită mormântului
în care, voit-a el să-l urmeze pe ginerele „mare cuceritor”, care îi sucise
capul Corinei dintr-o ambiţie, iar acum, îi făcea din viaţă, un calvar. Să redăm câteva fraze despre căsnicia Corinei
cu Vlad, care spun totul: „S-a trezit abia după nuntă, când replica lui
răutăcioasă a pus-o pe gânduri: Totdeuna obţin ce vreau... Apoi frica,
cumplită, i-a distrus şi ultimul strop de speranţă”. Înscenându-şi propria
moarte odată cu plănuita moarte a ginerelui, printr-un accident de automobil,
condus de infatuatul Vlad, bătrânul îl urma pe ginere pe lumea cealaltă, doar
aşa, însă numai aşa, aducând el liniştea şi pacea fetei sale. În „Aromă de portocale” – o poveste tragică
despre o fată care-şi ucide pruncul, zdrobindu-i ţeasta capului cu un pietroi
-, ultima frază scrisă de autor: „- Ca să nu ajungă ca mine, domnule poliţist.
Ca să nu ajungă ca mine...”, scrie istoria acestei povestiri incredibile, dar,
care din păcate se petrece şi în zilele noastre. În fine: „Gluma...”, e povestirea emblematică a primei părţi din carte. Se
putea, într-o lume, în care cineva îşi doreşte tot binele, să nu-şi vâre şi
ispita, coada? Ei, bine! Nu se putea. Tot binele pe care încearcă să şi-l facă
tânărul de peste 30 de ani, Fane, i se va întoarce ca un bumerang împotrivă.
Fane se căsătoreşte cu mai tânăra Luţa (abia 18 ani împliniţi), îşi ridică o
casă, munceşte ca ţapinar la pădure să ducă o viaţă „cu ardoare” lângă nevasta
lui. Clevetirile şi vorbele spuse nelalocul lor, în băşcălie (sau în duşmănie,
pentru pricopseala lui Fane), îi aduc acestuia astfel de gânduri negre, încât,
din gelozie îşi ucide nevasta şi totul se prăbuşeşte spre satisfacţia şi
chicotele, înfundate, ale dracilor din iad care-şi văzuseră misiunea
îndeplinită.
2.)- Cu „Între <<Da>> şi
<<Nu>>”, capitolul al doilea, registrul scrierii devine
optimist spre destindere şi, harul de povestitor umoristic al autorului îl
poartă pe cititor „de la una la alta”, prin tot felul de discuţii coţcariceşti,
cu frazare scurtă, anticipând acţiunea trepidantă, ca în „Ouă stresate” (magistral monologul şugubăţului care întreţine mai
tot timpul dialogul), ori „Despre profit,
adică...”, din care redăm câteva fraze edificatoare: „Dacă trăia
Ceauşescu... Cic-a fost rău... A fost rău, că nu i-a belit pe
nenorociţii-ăştia, şi nici n-avea cine să mai iasă pe stradă, ca să-l dea jos,
adică. Da’ ei au ieşit la furat, bre, nu că le era lor aminte di revoluţie. Pi,
una-i revoluţia şi alta-i debandada... Pă urmă a-nceput ăştia cu feseneul lor,
cu mama draculi. Revoluţie!... S-o crează ei...”. Limba utilizată de
personajele ce se succed în cele 15 povestiri, e de un arhaism aparte, local,
într-o mişcare şi agitaţie „browniană” (cum bine spune Lucian Mănăilescu în
postfaţă), dar, o fi una din strategiile hâtrului din povestiri (sub pielea lui
Moş Nichifor Coţcariu) de a nu mai lăsa loc interlocutorului timp să bată şi el
câmpii, ori semnalul că până şi în ale politichiei căi nerezolvate, nu oricui
îi merge brici mintea, ca ţăranului nostru. Cităm din monologul hârşit al unui
moşneag de la ţară: „Ei se ceartă, ei să-n-pacă iar noi... tot nelămuriţi
rămânem. Altfel cum? Şi criza asta... Poarcă-i prea lungă, dă-o foculi!... Cu
ce-i ea lungă, cu ce-o mai lungeşte şi ei... Că la prostii nu-i întrece nimeni.
Eu aşa ştiu: că peste tot în lumea asta conduce oameni diştepţi, pricepuţi. La
noi tună şi-i adună... Că doar nu i-a rugat nimeni să se cocoaţe-acolo, unde
sunt, tu-le mama lor di pungaşi! Nu-i de-ajuns că nu ne-nghite ăi de-afară; ne
mai jecmăneşte şi-ai noştri...” (Ouă
stresate). Vorba ceea: „Cât ar fi gluma di glumă, uite că tot te ia cu fiori...”
(Boroboaţe), şi asta, ca să punctăm
trimiterea la glumele de tot hazul la care ne-am referit când puneam şi acest
capitol tot pe seama glumei. Apoi, noi ce să mai spunem? Doar că îi vom lăsa şi
cititorului, această frumuseţe de anecdotică umoristică, pentru că se va situa,
cu siguranţă, într-o armonie tonifiantă cu scriitura lui Cornel Diaconu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu