„Domnul
Amărăciune”
Emil Botta îmi aminteşte de începuturile
mele literare. Eram liceean şi eram timid. Proaspăt elev venit de la ţară,
într-un liceu la oraş, aveam nostalgia „des-mărginirii” blagiene însetat de
poezie. Scrisesem câte ceva, pe ascuns. Profesorul de română, din şcoala
generală, punând mâna pe caietul meu cu poezii, mă apostrofase cu dispreţ:
„Lasă prostiile astea. Nu-s de capul tău!” Am înghiţit o vreme, taina
versificării pe ascuns, întrucât şi Liceul era de profil Industrial (energetic)
şi, nimeni nu îndrăgea materia pe care se străduia să ne-o insufle, profesoara
de literatură Jean Elena (sora actorului Jean Constantin) – fostă colegă de
facultate cu Nicolae Labiş. În clasa paralelă, am cunoscut (datorită profesoarei
mele, Elena Jean) un coleg, pe numele său: Tudor Mihai. Îndrăgostit de
literatură ca şi mine. Ne-am împrietenit. Mă invita, după-amiezile, la el acasă
(sta în cartierul Medeea - C-ţa) şi, sub ochii mei vrăjiţi, scotea din
biblioteca proprie (cum nu avusesem niciodată, la mine la ţară) carte după
carte, argumentându-mi, susţinând teorii interesante, şi fabuloase, pentru
mintea mea „de pui de ţăran”, înălţând şi demontând „teoreme” ale conceptului
de literatură universală. Mi-a rămas, întipărit, în memorie, titlul unei cărţi:
„Întunecatul april”. 1) Pentru că şi eu eram născut în aprilie; şi 2) Pentru
acel nume ciudat al poetului: Emil BOTTA . Prietenul meu îşi susţinea teoriile despre literatură, citind direct
din cărţile, care se tot înălţau teanc după teanc, pe masă. Din Emil Botta,
reţin un singur titlu: „Domnul amărăciune” - un frumos şi trist poem, care
conţinea un motto (mi se pare, din Cantemir), unde aleanul, durerea şi
împăcarea creştină cu plecarea din urmă îmi suna continuu în urechi. Mai reţin
un poem al mării, intitulat „Thalassa” şi un poem de dragoste, pe care-l
învăţasem, şi-l susuram la urechile iubitei, în plimbările noastre, ce le
făceam la malul mării, ca fiind al meu. Mai reţin o strofă: „Vino, nu veni,
iubito între toate aleasă/Vino, nu veni, dulce a mea înserare/Pe malul apei să
amurgim/împietriţi ca două statui funerare”. Îmi cer iertare, acum (cu ochii
îndreptaţi înspre stele), poetului – pentru sacrilegiul de a-i fi însuşit (fie
şi în gând) versurile pentru a-mi păcăli iubita. Mult mai târziu, mi-a părut
rău, pentru tot ceea ce am ţinut, dinadins, să vadă, cu adevărat, în mine. Ştiam
pe dinafară, unele versuri din „Iliada” lui Homer. N-am dat prilej, niciodată,
cum că, acele replici „fugare” (rostite sub forma unor interogaţii), nu ar fi
fost, pe atunci, spontane.
- „Ce rău şi ce jale
te-apasă, spune-mi şi nu-mi tăinui... Împlinit e... tot ce-ai poftit înainte...
să se împlinească” – recitam pe dinafară, din Homer, ca vorbe, rostite pe
moment. Nu dădeam prilej, niciunei bănuieli.
- „Atunci, jură-mi, aici,
că tot ceea ce am gândit despre noi doi, să fie împlinit”, îmi întorcea vorba,
fata pe care o cunoscusem în cătunul de la malul mării şi despre care am
amintit în romanul meu „Iarba de mare”.
- „Aşa ceva?!... Nu cred că
îmi stă în puteri. Patima care-i mai dulce ca nectarul florilor de salcâm,
picură astfel de vorbe în sufletul meu, acum. Iartă-i unui poet, vorbele
proaste... încercam eu, să tămăduiesc cu busuioc, vorbele rostite deja..
- „Minciuna unei femei,
poate să fie miere pentru un bărbat, dar, minciuna unui bărbat e o crimă
înfăptuită deja pe buzele tale. Nu te mai face că nu înţelegi sufletul rănit al
unei femei... De când deschidem ochii în lume, presupunem că şi ştim, cine
maimuţăreşte viaţa.
Bănuiam, că din partea ei, fiinţă citită, cu
siguranţă, ar fi trebuit dinainte să presimt, cum mi-ar fi dezghiocat (ca pe-o
nucă), din miezul făgăduinţelor mele, minciuna. Am dat să îngenunchez, ca să-i
cer ieratere. N-am putut. Am pus totul: nereuşita mea, nesiguranţa mea,
slăbiciunea mea... pe seama vântului care ne spulbera feţele, odată cu părul,
pe acea fâşie de ţărm, niciodată, pesemne, înşelată de marea ce o străjuia.
„Tânăr eram pe atunci, dar azi bătrâneţea m-ajunse” – spunea cumintele Nestor
lui Atrid Agamemnon. Vine o vreme, când ne aducem aminte, ori, încercăm să luăm
aminte. „Prelungiţi tinereţea!”, se spune că ar sta scrise, aceste cuvinte, pe
piatra de marmură, pusă pe al său mormânt. Sunt sfaturile unui maestru
cunoscut, îmi veţi spune. „Mai bine altul povara ducea şi tu azi erai floare-ntre
tineri” – spunea Homer. Dar, ce folos!. Cuvintele, despre
prelungirea tinereţii (cred că-i aparţin poetului Ovidiu, exilatul de la Pontul
Euxin) zac şi astăzi, săpate în marmoră. De fata căreia îi spuneam acele
versuri, n-am mai auzit nimic. O altă fată s-a strecurat între noi doi, făcând
din povestea noastră tinerească, una a vrajbei. S-a căsătorit în oraşul de la
malul mării, unde începuse şi povestea noastră. Cea care ne-a transformat în
două păpuşi stricate, s-a retras, mai
apoi, ca să-şi savureze victoria. Amândouă, trăiesc însă, în acelaşi
oraş. Tânărul care eram pe atunci, e doar o amintire.
Rămîne, tot ca în Albatrosul săgetat.
RăspundețiȘtergere