3. Anii: 1982-1983-1984
Motto:
„Învaţă să-ţi scrii durerile pe
nisip şi bucuriile pe stâncă”
Anonim
Începând cu anul 1982, însemnările din Jurnalul lui Ion Lazu au o
caracteristică nouă: a unui jurnal/memorii. Nimeni nu poate citi, acum,
Jurnalul „Vreme închisă” a lui Ion Lazu, fără să aibă pentru oamenii trecutului
la care, deseori apelează diaristul în însemnări, un sentiment egal cu
veneraţia şi admiraţia. Poate ne-am fi îndepărtat de acea „poetică a
jurnalului” de care vorbea Eugen Simion, dacă memorialistica din „Vreme
închisă” n-ar fi îmbrăcat „haina literară” a genului, un fel de cronică a
evenimentelor petrecute cândva într-un timp îndepărtat: copilăria, tinereţea şi
memoria ficţională a părinţilor şi rudelor. Jurnalul anilor 1982-1984, se
desfăşoară pe două coordonate: a timpului trecut (memorialistic), înscris aici,
din riscul de a nu fi pierdut şi timpul prezent (cel calendaristic în notarea,
comentarea, desfăşurării evenimentelor - al jurnalului propriu zis. Însemnările
anului 1982 încep cu note despre lumea literară, Ion Lazu făcând argumentaţia
că în scris, el vine „dinspre suferinţele mele”. Acum, paginile de jurnal (cele
din luna mai, îndeosebi) sunt pitoreşti. Perioada cât a stat la baba Ioana din
Alexeşti-Vâlcea îi prilejuiesc multe nostalgii despre viaţa la ţară, trăită
cândva, alături de părinţii şi fraţii săi. (p.238-256) Vorbind despre timpul
trecut (memorialistic), diaristul notează: „poate că asta e ideea jurnalului
meu: eu vreau să readuc la lumină lumea copilăriei mele, care desigur nu este
importantă decât pentru mine, oarecum în felul cum vreau să repun în drepturi
acel spaţiu în care ea s-a desfăşurat, al comunei Cireaşov, ce mi se pare
mirific când încerc să mi-l reamintesc şi pe care acum îl găsesc depreciat,
batjocorit chiar: locuri spre Vâlcea, la gârlă, spre Valea porcului, pe sub
vii, pe Secuţa, la Strehareţ, care mă primeau cu pajişti curate, îmbietoare...”.
Vorbind despre un timp trecut, cu oameni, fapte, întâmplări, pe care îl
recuperează prin retrăire, pe baza memoriei afective, diaristul notează în
consecinţă: „Astea nu sunt subiecte de roman, sunt doar fapte de viaţă...” - şi
peste alte câteva pagini: „Am să notez cu creionările mele despre satul
copilăriei, fără însă a-mi face iluzii monografiste sau creative. Observ că
amintirile din copilărie se organizează subiectiv, afectiv, însă cu mare
coerenţă” (p.256). Satele prin care îi trec paşii îi oferă multe alte prilejuri
de a stârni cu pana de scris, imagini în mişcare, iar fotografiile, pe care le
face ici-colo, vin „din dorinţa de a reţine datele unei scene care pe moment
nu-mi este clară, în speranţa că altă dată, cu un tonus spiritual mai ridicat
ca acum, am să fac legăturile, reuşind să transcriu tâlcul scenei...” Dar, anul
1982 (mai exact 18 iunie) este şi ziua când la Cartea Românească îi apare
romanul „Rămăşagul” în tiraj de 15000 de exemplare, prilej prin care
destăinuirile cu privire la primii fiori ai scrisului, ne dezvăluie scena
copilului Ion Lazu care într-o compunere de clasă, căuta să transmită colegilor
şi profesorului câte „ceva din emoţia călătoriei în noapte, plăcerea de a
vedea, de a observa... ca să nu piardă nimic din ceea ce mă impresionase atât
de mult” (p. 262). Vorbind despre „Rămăşagul” (pe parcursul Jurnalului ţinut
între anii 1979-1981, îl întrezărisem sub denumirea de „Moşul”), Ion Lazu spune
că „fiecare casă, fiecare familie din satul de adopţiune avea câte o poveste – şi
anume una tristă; însă pe atunci eram prea mic pentru a recepta corect aceste
drame, de care mai bine îmi dau seama acum, privind înapoi”. Prin urmare,
faptele trecutului, rememorate de Ion Lazu în cartea sa, se orientează, prin
trăire, retrăire, după capriciile memoriei afective. Aceiaşi notă, o găsim şi
în însemnările cu care-şi începe Jurnalul anului 1983; cu scene din viaţa de
familie, scene ce aveau să facă parte din viitorul său roman „Veneticii”. Începute
în februarie, însemnările anului 1982 se întrerup brusc, ca mai apoi, să fie
reluate prin noiembrie 1983 şi sunt cu precădere însemnări despre lumea
literară a vremii. Tot anul 1983 este şi anul naşterii fiului său Andrei: „Azi
vineri 25 noiembrie soţia mea Lidia a născut un fiu...” Despre moartea poetului
Nichita Stanescu (13 decembrie 1983) ne lasă însemnările de la p. 275-276, şi
încheie: „1983-un an de neuitat...”. Insemnările anului 1984 sunt cu precădere
însemnări zilnice despre Andrei şi lumea literară a vremii, dar, conţin şi un
element nou, nemaiîntâlnit până aici: lumea viselor, cu tot ceea ce reprezintă
ele în viaţa scriitorului Ion Lazu: „Azi noapte am visat fragmente de roman,
iar în noaptea precedentă chiar un roman întreg... Sunt romanele pe care le
pierd, cele pe care nu le voi scrie?... Oricum e semn că ar cam trebui să mă
apuc de scris” (p.286). Ca mai târziu, să-şi noteze: „Pentru alţii asemenea
vise vor fi fiind fleacuri, însă pe mine literatura
din ele mă dă gata” (p.308). Munca de teren (ca geolog), cu locurile prin care
e găzduit (Avrig spre exemplu), ne lasă pagini cu mărturisiri nu prea plăcute:
„Ce-nseamnă aceşti 23 de ani de teren? Cel puţin tot pe-atâtea camere străine
în care am locuit şi ferestre prin care am privit la anumite ore ale zilei,
dimineaţa şi în amurg, şi uşi prin care am intrat obosit şi am ieşit cu gând de
drum lung, chiriaş în casa vreunui ţăran, a vreunei băbuţe sau văduve”. Tot în
acest an fratele Gelu din Luxemburg le întoarce vizita promisă cândva. S-au
văzut doar la Slatina, la casa părintească. Jurnalul „Vreme închisă” nu-i numai
un jurnal cu însemnări ale „zilei trecute” ci şi o carte despre tot felul de
amintiri din viaţa autorului, ce i se par, după atâţia ani, ca nişte „jivine
hăituite, rănite, ascunzându-se prin cotloane, prin văgăuni obscure...” Dar,
când ei din ele, partea bună a lucrurilor, rândurile scrise rămân ca sculptate
în stâncă.
(ultima parte a cronicii: miercuri)
Am să mă refer numai la perioada mai-octombrie 1983, despre care analistul mei atît de atent consemnează că lipseşte din jurnalul Vreme închisă. În fapt, este vorba despre notele din întreaga campanie, referitoare la o prea dramatică întâmplare, note care, într-un mod greu de explicat au devenit romanul Capcana de piatră, Cartea românească 1987. Oricum aş explica, totuşi motivaţia nu mă poate convinge pe deplin: 1) n-am scris decât despre lucrurile care se legau direct de drama în chestiune, lăsând deoparte tot restul întâmplărilor din cele 6 luni, inclusiv viaţa mea particulară, de familie, vizitele la Slatina, la părinţi, cărţile citite etc etc? 2)Cum să-ţi adaptezi stilul ca totul să se lege şi să alcătuiască o epică? 3) Am reuşit să convertesc faptele cotidiene, obscure, într-o construcţie coarentă, fără fisuri? Sunt întrebări la care nici până astăzi nu am găsit pentru mine un răspuns deplin satisfăcător.. Căci, la distanţă de un an -doi scrisesem în cu totul alt mod romanul Rămăşagul, pe care şi azi îl consider performant...... Ca la apariţia Capcanei de piatră editorul meu, excelentul scriitor şi marele editor Mircea Ciobanu să-mi spună că totuşi Capcana... i-a făcut o impresie extraordinară....Enigmele scrisului, îmi spun...când implicarea îşi face lucrarea de sine stătătoare, nici nu ştii cum...
RăspundețiȘtergereUn gând bun, Lazu
P.S. Domnule Lazu: mulţumesc pentru detalii. Bănuiam câte ceva, dar nu existau certitudini, că şi altceva se petrecuse în perioada mai-octombrie. am promis că voi continua mâine, cu finalul cronicii. Viaţa, însă, e complicată: am fost între timp, la CFR2 (spitalul din Bucureşti, cu un amic doctor) şi cel mai bun doctor de acolo, nu mi-a dat speranţe prea mari: în sensul că mă paşte o operaţie, la care nu vreau să ajung. Aceste drumuri, m-au ţinut departe de ultimele pagini ale Jurnalului şi fără o lectură a lor, n-am cum a-mi scrie finalul la cronica promisă mâine. Curiozitatea mea (una aşteptată) e aceea, a notei cum veţi fi încheiat anul 1989, un an foarte zbuciumat în viaţa mea personală (la un prag de arestare pentru nesupunere civică în acea perioadă precipitată). Un singur reproş, dacă pot să-i spun aşa, acestui Jurnal care uimeşte prin puterea detaliilor (ca la V. Nabokov): puţine fragmente despre îngrozitoarea epocă şi coşmarul trăit de scriitorul Ion Lazu, căci cu siguranţă au fost, doar am trăit aceleaşi vremuri ciudate... acum aş putea scrie şi eu despre ele, dar altfel ar fi fost să le fi scris ATUNCI (de aici părerea mea de rău că n-am avut şi eu un jurnal al meu). M-aş bucura să aveţi în Grecia mult soare, multă căldură, cam ceea ce îmi doresc mie, eu fiind un adept (şi mă simt în haine sigure) în perioade cu mult... mult soare! Am fost prevenit (în 1972, după operaţia de glandă tiroidă), că voi avea veşnic senzaţia de frig, că gerul nu-mi va face deloc bine... şi uite-mă acum, încercân să răspund acelor porunci încălcate. Am făcut un "rămăşag" cu viaţa, că voi învinge. Cartea "Rămăşagul" (trimisă electronic de dvs.)şi care aşteaptă pe un raft în camera unde mă refugiez şi scriu, poate îmi va da un răspuns...
RăspundețiȘtergere