349. Din "Antologia..." - lui L. Ulici (Azi: Ioana Crăciunescu)

                                         17. Azi: Ioana Crăciunescu

1. Cuvânt înainte:

   Prezentând „Antologia poeţilor tineri – 1978/1982” a lui Laurenţiu Ulici, Doina Uricariu era convinsă că are în faţă o carte adevărată, aşa cum, şi noi, ne-am bucurat după lectura ei, de o astfel de constatare. Şi, asta, pentru că am găsit, aici (printre atâtea voci tinere, unele cunoscute, altele întâlnite mult mai târziu), o antologie cu voci lirice diverse, cu dreptul pe care Laurenţiu Ulici îl dădea generaţiei tinere, la pluralitate şi multiplicitate... de la individualitatea şi libertatea stilului, până la nesupunerea şi autonomia tiparelor vremii, în poezie. Cunoscutul critic, chiar accentua toate acestea, într-o frază rostită cu sinceritate: „Am încredere în poet şi direcţia lirică pe care s-a înscris, mă îndoiesc de validitatea atitudinii convenţionale pe care o cultivă deocamdată...”. Avea în vedere, că nu orice asociaţie lexicală şocantă are valoare poetică şi că nu orice înşiruire de imagini poate produce lirism, dar, le poate dirigui o cale numai a lor”. Când căuta o justificare (cu privire la numărul poemelor cu care un poet era reţinut în antologia sa, Laurenţiu Ulici spunea astfel: „Am selectat, fireşte, ceea ce-am crezut că este reprezentativ pentru fiecare autor în parte...”

    2. Eu, despre Ioana Crăciunescu:

  Pe vremea studenţiei mele, când prin 1976 intram pe uşa apartamentului din Bucureşti, ce aparţinea fam. Filip (Nadia Filip, fiica cea mare a directorului, pe atunci, de la „Aluminiu” Slatina, deţinea rubrica: „Cartea străină”, la revista „România Literară”, fiindu-mi recomandată de soţia unui coleg de facultate), aveam să fac cunoştinţă, aici, cu sora cea mică a Nadiei, Tania Filip – încă elevă de liceu – dar, încă nu aveam cum realiza, că peste ani, o voi reîntâlni în filmul „Aurul, profetul şi ardelenii”, alături de actriţa poetă Ioana Crăciunescu. Au trecut mulţi ani de atunci. În primăvara anului 2013, la Râmnicu Sărat, aveam să stau, faţă în faţă, cu actriţa poetă Ioana Crăciunescu. Eu, în sala casei de cultură, dumneaei, la masa invitaţilor de onoare, alături de poetul Dan Mircea Cipariu, în calitatea lor de invitaţi ai gazdei râmnicene, poetul Constantin Marafet. Se adaptase (în toţi aceşti ani) la viaţa de poet invitat al provinciei, ca un războinic „din mers”. Spunea, că echilibrul ei interior seamănă cu o cazemată construită, tocmai, pentru a-i salva inima. Ne-a citit din manuscrisul unei cărţi de poezie, intitulat „Piaţa Chibrit”, scris şi în amintirea locurilor în care s-a născut şi a copilărit, în Bucureştiul în care se întoarce de fiecare dată când vine de la Paris şi, nu opreşte în Bulbucata, acolo unde deţine o casă rustică, şi unde, ca pe nişte „dormitoare de soldaţi” îşi simte nervii, mereu în alarmă. Dan Mircea Cipariu ne-a prezenetat-o, ca pe o poetă autentică, crescută pe tărâm românesc, deţinătoare a unui premiu Nichita Stănescu şi a altor premii de poezie. Dar, mereu, cu rănile poeziei în suflet, răni la fel de invizibile ca operaţiile la om. Îi citisem poemele din „Antologia...„ lui L. Ulici (la p.179) şi-i mai reţinusem, un vers, publicat recent: „Moartea aleargă odată cu mine în aceleaşi sandale”. De această dată (fără să vreau, mi-a alunecat privirea), actriţa-poetă, purta nişte cizmuliţe moderne, pariziene (?)... sandalele, rămăseseră în matafora poeziei sale.  

          3.  Autoportret:

(reconstituit prin imaginile unor versuri, din toate cele 6 poeme  publicate în Antologie)

  

Nu ştiu de ce vocea ei, din ruginita odaie a unui cartier, cândva, numit Piaţa Chibrit, suna astfel: „Vino la Moşi/să ne dăm în Roata Mare pictată/cu îngeri”. Politicos, cu o pălărie de paie şi o mantie ca de marmoră albă, m-am prezentat la spectacolul anunţat. Nici n-am simţit cum s-a făcut atâta gol împrejur; n-a remarcat, asta, doar când un ins în pantaloni scurţi (aveam să aflu că era tatăl ei), se învârtea ca un cîine în curte iar mama ei plângea la balcon, că lacrimile îi cădeau ca pietrele pe asfalt. Printre atâtea glasuri, am auzit-o: „Inima mea tăiată în patru se va da în lanţuri cu tine”. Eram la un circ. Simţeam că pământul se învârte, odată cu ea, moartea şi cerul, aşijderea. „Uite, cum râd toţi beţivii ăştia, pictaţi de jur împreur...!”, mi-a zis. Ca nişte îngeri legaţi cu lanţuri, lumea de jur împrejur mă urmărea insistent. „Nu există atâtea sunete şi cuvinte care să ne facă să nu înţelegem mai nimic. De mult, crezi tu, că nu mai avem nici o şansă să răzbim prin acest vacarm ca să ajungem la tine, dar te înşeli!”. Râdea şi spunea: „De mult, eu, nu mai am nici o şansă, poate din ziua când le-am vândut, pe un maidan, gloanţe prietenilor şi am tras cu praştia în dumnezeu crezând că ma să-l nimeresc”. O zăream în flăcări, la circ, alături de leii care râdeau fericiţi în arenă. Noi toţi, cu ochii aţintiţi ca nişte ţevi negre de puşti. Ea râdea ţinându-se de burtă. Ne era teamă la toţi. Mai cu seamă, mama ei plângea cu ochii ţintă, la cămilele care dansau în cerc, farandola. „Trebuie să ai şi un iubit... un iubit!”, strigam şi eu alături de toţi ceilalţi, ca hipnoztizaţi. Şi, atunci, venea iubitul, în picioare pe cal, trecând prin cercul de foc: prima oară, a doua oară, a treia oară...Ni se învârteau ochii de atâtea treceri prin foc. „În cuşcă cu ea... în cuşcă cu ea”, striga sala, de-a valma, că nu mai ştiai: leoaicei cele tinere, cămilei rămase jucând farandola pe buza gropii, ori ei i se striga. Sincer să fiu, am cunoscut mulţi poeţi – cu lavalieră şi gust pentru bici – dar, nu o poetă, într-o seară, în haine de gală, ştergându-şi dâra de sânge rămasă în palmă. Am văzut pictori înotând, repet, am cunoscut gustul mâinilor încrucişate pe piept al dansatoarelor pe sârmă, dar, niciodată, gustul îndoielnic al fricii de spadă, de arc, de tun, sau de bombe, la întâlnirea cu poeta, pe această graniţă agresivă, între somn şi între vis...    

4. Râsul

    Animal sălbatic 

       (parodie după poezia cu acelaşi titlu a poetei Ioana Crăciunescu)

                                  de Tudor Cicu

În flăcări e circul. Şi-n Piaţa Chibrit ninge.

Prin cupola spartă,

trec leii fericiţi mimând o turmă de cămile,

în pocnetele de bici ale unor cioclii de pe margine.

În flăcări e circul

Doamna de la parter râde ca proasta,

cum fluturi indigo albesc de spaimă

la răcnetul leilor.

Tata îmi face semn să plecăm cât mai repede

Mama plânge...

Cu botul în palmele mele

cămilele, în cerc, dansează farandola.

Eu râd. Şi un stol de păsări

înalţ deasupra capetelor celor din primul rând,

al doilea,

al treilea...

E-o nebunie tot ce se întâmplă.

Când iubitul apare pe un cal pana focului,

fac roată rochia, numai ape-ape!

Dansez odată cu cămilele

farandola.

Dansez cu leii

Dansez pe calul iubitului

până îmi imploră, din ochi, să-i înapoiez calul,

calul care dansează şi el, rumba, odată cu cioclii...

E-o nebunie tot ce se-ntâmplă

cu sala molipsită de-un râs animalic.

Eu cobor ca în vis între ei

Şi leii, cămilele, calul, iubitul...

Sala întreagă îmi cere să mai fac, cu rochia, ape-ape.

Dar tata îmi face semn, că, gata!

Şi mama plânge la balcon.

În flăcări e circul

Şi ninge, cupola e spartă...

Mă arde zăpada şi râsul şi plânsul;

şi glasul tatei, prin somn:

„Opreşte-te nebuno, din dans

că rupi patul”