luni, 29 aprilie 2013

353. Cărţile de pe biroul la care scriu... ("Pasărea cerului"- de Doina Popa)



Liberă şi “inconştientă” ca pasărea cerului...
                                              
1.
       Motto:
               „Nu se plângă nimeni de timpul netrebnic, căci, orice s-ar spune, el e cel puternic
                                                                                                        Goethe
   Scriitoarea Doina Popa face parte dintre acei scriitori, care, cu puteri creatoare au început să vadă natura fiinţei umane, în profunzimea ei, cu unele alunecări, fireşti, în acel lung excurs asupra caracterului fantastic al întâmplărilor eliadeşti, în profunzimile ei pure fără alte fabulaţii fantastice. Romanul „Porumbeii sălbatici”, apărut în „Colecţia Opera Omnia de azi” - între coperţile unei antologii în proză, sub titlul "Pasărea cerului" , de Doina Popa - (un roman, un microroman şi o nuvelă), 2012-, are ca temă, pe lângă realităţile de zi cu zi, din viaţa unei eroine a timpurilor noastre şi acest sublim dialog al „spiritelor”, pentru cei interesaţi să audă şi să înţeleagă ceva din el; eventual, o mică frântură din "rostul" cu care Cel-de-Sus, ne retrimite cu un anumit mesaj, din nou pe Pământ. Am lecturat romanul cu gândul la clasicul roman călinescian, la caracterele lui La Bruyere şi, fraza rostită, cândva, de maestrul Eugen Simion: „A dispărut, poate, mitul marelui intelectual, da a apărut în locul lui altul: mitul intelligentsiei detonatoare”. Şi, am urmărit cu atenţie, fraza autoarei: „Sunt momente când, fără nici o explicaţie, se distruge modelul lumii înconjurătoare creat de conştient şi atunci, dintr-un sentiment aflat între panică şi rătăcire, se modelează şi se prognozează într-un alt mod întâmplările vieţii” (p.8). Între amintirile eroinei principale Alina şi trăirile ei, cu restul personajelor dintr-o realitate imediată, dar şi cele, ca părţi ale familiei: tatăl, mama, fratele Victor, mătuşa Adela... autoarea îşi plasează nu o dată, propriile trăiri şi observaţii despre o viaţă de om, pe planeta tragică (unde nu-i exclus să se deruleze în conştiinţa unora, anticipat judecata de apoi), în decupaje de mare realism şi, unde, imaginaţia se dovedeşte mai propice plonjării în timpul mitic decât orice adevăr de sorginte istorică. Cheia unei decriptări a manifestărilor (din final) dintre pasărea sălbatică şi eroină, ne sunt redate ca şi cum ar fi fost dinainte imprimate, în mintea sa, după nişte benzi magnetice, ce ar fi surprins, unele semnale, din trecutul fetei. Acolo, unde, în copilărie „o adusese tatăl ei cândva”, pentru a-i arăta, câte ceva, din minunile vieţuitoarelor cerului (p.21), Alina îşi făcuse (inutil) grija intimă că ar speria porumbeii, pentru că aceştia se dovediseră, atunci, blânzi şi cu atracţie faţă de oameni. Balansoarul gândirii fetei, se răstoarnă o dată cu ziua, în care, de una singură încearcă să ajungă, sus, în turnul unde-şi aveau lăcaşul porumbeii sălbateci, dar „a auzit alt turuit”. Era al tatălui care se împreuna cu o altă femeie. Din ziua aceea – spune Alina, mărturisindu-se – nu s-a mai dus la turnul de apă: „Locul fusese pângărit şi vraja se risipise”. Ca să putem înţelege, ulterior, transformarea Alinei, autoarea, ţine să ne reamintească, câteva elemente, esenţiale, din viaţa Alinei: „Suferise complexe de inferioritate îngrozitoare din cauza hainelor sărăcăcioase, din pricina casei, o cocioabă dărăpănată unde se ruşina să-şi invite vreo prietenă”. Şi, erau tocmai locurile dragi ale copilăriei, unde murise tatăl ei „măcinat de ciroză”, pe care nu-l iubise, ca urmare a acelui incident, tocmai menţionat. Fraza, care explică „încarnarea tatălui”, în porumbelul guraliv de mai târziu, credem, a fi: „Plecase neînduplecat în trapul cailor lăsând în urma lui datorii şi  mizerii. Alina nu reuşise să-l ierte nici atunci, nici mai târziu”. Asta, fiindcă, după ce tatăl se dusese în pământ, stafia lui continua să planeze deasupra casei, să-şi facă simţită prezenţa, „bântuind nopţile maică-si cerând mereu câte ceva”. Scena, prin care mama îi povesteşte fetei, visul prin care tatăl îi cerea o oală plină cu lapte pe care ar fi băut-o dintr-o suflare, iar Alina, îi reproşează mamei, că fusese păcălită şi, ar trebui să-i ceară stafiei preţul pe jumate litru cumpărate în plus, şi chiar preţul sticlelor goale, este elocvent, în manifestarea sălbatică, de mai târziu, a „porumbelului guraliv”, e ca „turnată”, dintr-un final regizat de scenaristul filmelor horror, Hitchcock. Unor astfel de scene, li se mai adaugă şi apariţiile din visele mamei, prin care, tatăl, îi cere hăinuţe de frig, pentru un copil avortat, nicidecum pentru cei rămaşi în viaţă: Alina şi Victor. Ceea ce şi stârneşte ura nedisimulată a fetei: „Tata ăsta-i risipitor şi după moarte..” Ura şi încrâncenarea opoziţiei Alinei, provenea şi din faptul că, micuţă fiind, nu înţelegea ofilirea mamei, închiderea ei în sine şi, nu observa cum „După dispariţia bărbatului se făcuse atâta linişte în casă, liniştea după care râvnise o viaţă, că acum îşi organizau în aşa fel cheltuielile încât banii să le ajungă de la o leafă la alta, că se echilibrau puţin câte puţin...” (p.30). Dar, şi mai pregnant, în mintea fetei se derula acea noapte de pomină, peste care mama ei trecuse cu atâta uşurinţă. Îşi amintea, Alina, cum după aproape opt luni, tatăl ei se întorsese acasă, spăşit şi murdar, dar, cum luase totul, în derâdere: „Ia haida-ţi la culcare odată...îţi fi vrând să staţi aşa huhurezi până la ziuă”. Iar mama ei îl urmă docilă, în camera lor, deşi Alina îi striga cu ură clocotindă: „Nu te duce, nu!” Reîncarnarea tatălui, în stafia sufletelor inferioare... „hrănindu-se cu vibraţii ce le sunt apropiate”, par citite undeva, dar şi întâmplări petrecute într-o viaţă reală. Filozoful Anaximandros avea o mai veche teorie, cum că: „De acolo de unde îşi trag întemeierea lucrurile, tot acolo trebuie să se şi prăbuşească” – pentru că, trebuie să plătească şi să fie judecate pentru toate câte rele vor fi înfăptuite pe pământ, potrivite cu rânduiala timpului. Dar, a privi, acum, laolaltă cu Anaximandros, întreaga devenire a omului, ca pe un dat ce se cuvine a fi şi pedepsit, ulterior, contravine cu principiul lucrului, că ceea ce fiinţează cu adevărat, nu poate stăpâni  nici un fel de însuşiri deosebite şi va cădea, ca firi ale lucrurilor, supuse unor destrămări ulterioare. Din lumea aceasta a nedreptăţii, a ruşinoasei căderi a tatălui, Alina se va refugia într-o lume metafizică, neînţeleasă de cei din jur, ori, de la înălţimile ei (a se vedea pregătirea diferită de cea a fratelui Victor, petrecută în casa mătuşii Adela) nu va realiza să se adreseze, nici să răspundă celor de faţă, la întrebarea: Se valorează, cumva, existenţa fiecăruia? Ori, era „mult prea târziu ca să mai poată schimba ceva”.
                                                   (va urma)  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu