- Povestea unui copil îndrăgostit de lumea cărţilor (povestită publicului pe scena căminului cultural din Tătaru)
Motto:
„Şi, iată, aşa cum scrie-n carte –
priviţi-mă şi-o să vedeţi uşor
că
nu-s asemeni nimănui în parte,
deşi, - ntr-un fel, vă semăn tuturor.”
(Geo Dumitrescu)
Citisem până la
vârsta de 13 ani, cam tot ce cuprindea în raftul bibliotecii din satul natal.
De altfel, o bibliotecă micuţă, de circa 200-300 de volume. Ceea ce găsisem
acolo, nu mă mai mulţumea. Auzisem că în comună (Comana), la circa 6 km de
satul meu, se găsea o bibliotecă mult mai mare şi bine dotată. Într-o bună zi,
am dezlegat măgăreaţa de la zarzărul din curtea casei şi am pornit cu încredere
spre Comana, Când am intrat în biblioteca din comună, am împietrit. Pe toţi
pereţii, în rafturi, mă aşteptau cărţi ce nu fuseseră niciodată citite. Am
alunecat printre rafturi, de parcă eram legat la ochi cu un fir de iarbă
norocos. Am ales la întâmplare vreo 7 cărţi, pe care le-am cărat cu braţul până
la măsuţa bibliotecarei. Am văzut, dintr-o dată, cum bibliotecara face ochii
mari, de parcă ar fi fost atentă la picăturile mele de sudoare căzând, în
această aşteptare încordată, într-o fântână de mare adâncime: pic!
pic...piiic!....
- „Şapte cărţi deodată? am auzit-o, mirându-se. Da, cine te
crezi copile? Aici, în comună, n-a trecut unul, de 4-5 cărţi, într-un an de
zile. Şi, vii tu şi te accept eu, pe baza carnetului de elev, că poţi împrumuta
o carte de la noi. Iar, tu?... Ai vrea cu duioşie, să te ştie lumea, că, dintr-o
singură lovitură, ai omorât şapte muşte?... Uite, ce-i, băiete! Ia două cărţi
(mi le împinse, cu două degete, pe primele două) şi mai vedem”.
Cu cele două cărţi la subsuoară, am dezlegat, de la salcâmul
din faţa bibliotecii, măgăreaţa, şi am pornit foarte dezamăgit către sat. Ajuns
înapoi pe drumul către casă, am descălecat la marginea comunei, într-un şanţ cu
ierburi, sub nişte salcâmi răcoroşi, şi, în timp ce măgăreaţa păştea alături,
m-am pus pe citit. În câteva ore, am dat gata cele două cărţi împrumutate. M-am
înapoiat, apoi, la biblioteca din Comana şi m-am înfăţişat dinaintea
domnişoarei bibliotecare:
- „Am venit să le înapoiez. Le-am citit pe drum şi vreau
altele...
- „Daaa? se miră domnişoara bibliotecară, făcând ochii mari.
Şi, zici că le-ai citit? Povesteşte-mi ce ai înţeles! Se aşeză comod pe scaun,
aşteptând să mă vadă prefăcut în nisip căzut la pământ. Am început să-i descriu
cele citite. Înţelesesem ce mi se cerea. Că omul-care-spune trebuie să se
situeze cât mai aproape de înţelegerea omului-care-scrie, că orice neînţelegere
între cei doi poate însemna, pur şi simplu, o catastrofă de neiertat. Ce-i
drept, bibliotecara m-a ascultat cu luare aminte. Din când în când, făcea ochii
mari, nevenindu-i să creadă că în faţa ei se află un copil şi nu un elev scos
la tablă de învăţătorul său.
- „Bine, binee... mai convins! Atunci, uite cum facem...
Împinse, cu braţul, teancul cărţilor, refuzate mai înainte şi pe care, încă nu
avusese timp să le retrimită înapoi în rafturi, după care îmi semnă fişa, spunând:
Rămâne între noi! Vii şi le înapoiezi după o săptămână, dar, nu mai iei altele,
dacă nu-mi răspunzi la unele întrebări cu privire la conţinutul lor. E clar?...
Am luat teancul de cărţi sub braţ, am semnat repede de primire şi am luat-o din
loc, ca nu cumva să se răzgândească. Săptămânal, returnam cărţile împrumutate.
Răspundeam la întrebările puse şi plecam de acolo cu alte 7 cărţi sub braţ.
M-am trezit în anul următor, după vreo 200-300 de cărţi citite, că nici nu am
avut timp să-mi leg măgăreaţa de salcâm, că şi sunt luat de mână de către
domnişoara bibliotecară şi condus la şcoala din comună. Purtam pantaloni
scurţi, o cămăşuţă uzată de soare, dar mă simţeam tare mândru. Când am pătruns
în clasa celor de o seamă cu mine, bibliotecara m-a condus pe podiumul de la
catedră şi, după câteva cuvinte avute cu un domn învăţător cu părul alb, s-a
adresat copiilor din clasă, celor pe care îi vedeam cum începuseră să-şi ridice
busturile din bănci, sperând că vor asista la anchetarea unui infractor prins
în livada CAP-ului de vizavi, la cireşe ori zarzăre.
- „Acesta este elevul Cicu din satul apropiat, Tătaru. Cu
greu m-a convins să-i împrumut cărţi de citit din biblioteca comunei. Şi,
totuşi, în cele din urmă, am acceptat, având în vedere rugăminţile lui insistente.
Am crezut că acest copil mă va trage pe sfoară şi mă va lipsi de primele cărţi
împrumutate. Am mizat doar pe cuvântul lui şi un carnet de elev, pe care l-am
oprit la mine. Dacă unul dintre voi nu are, la biblioteca noastră, până acum,
măcar 2-3 cărţi împrumutate, să nu mai spun şi citite, ei bine, acest copil
străin m-a uimit pe mine mai întâi, citind până acum aproape 200 de cărţi, apoi
pe domnul învăţător, care, iată, aici de faţă, n-a crezut aşa ceva şi a vrut
să-l cunoască personal”. Copiii din clasa aceea începuseră dintr-o dată a se
face mici, mici de tot, de parcă ar fi vrut să se ascundă cu pupitrele
băncilor, cu tot.
Se pare, că, încă
de pe atunci, am început a scutura căpăstrul armăsarului, din lada cu zestre a
literaturii, şi aşterne, pe cale, viforniţa unor cuvinte care m-au ajuns, abia
acum, din urmă.
(va urma: mîine)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu