5. Familia Cicu (eu şi soţia) în faţa monumentului eroilor tătari crimeeni.
3. Acesta e satul meu? Dar ce-aţi făcut
din casa copilăriei?
Motto:
„Într-o dimineaţă
m-am reântors în patrie
am văzut casa, era lumină la
fereastră.
Am intrat. Câţiva copii se
jucau cu pantofii mei vechi.
Duşmanul dormea în aşternutul
meu”
(Antonio Diaz Tortajada)
În continuare, programul cultural intitulat
„La ceas de sărbătoare” a continuat cu „vrăbiuţa balerină” – Izabela Sima. Pe
acordurile şi în armonia unei muzici clasice, ne-a prezentat un dans magnific.
Copiii claselor I-IV ai şcolii din Tătaru, au dat curs unui moment poetic care
a cuprins şi poeziile în tătară şi traduse şi în română: „Nunta” şi „Kureş” de
Negip Hagi Fazâl, precum şi poezia „De ce?” de Güner Akmolla. La rândul lor,
copiii claselor I-IV din Comana au venit să încânte publicul prezent în sală,
cu un inspirat montaj de cântece şi poezie. Preşcolarii şi copiii de grădiniţă,
din Tătaru, au fost fermecători. Nici un prichindel nu s-a încurcat, ori să fie
el timorat în faţa atâtor spectatori? Nu! Păreau că se găsesc într-un joc
continuu la ei în şcoală. Programul a fost încheiat (superb!) cu dansul indian
al „Steluţelor sclipitoare” – locul II la Festivalul Naţional de Dans România
Open. La ora 12,30 doamna directoare Nicoleta Radu a mulţumit invitaţilor
sosiţi din Constanţa ori alte părţi ale ţării, le-a transmis copiilor şi
părinţilor prezenţi să asiste în continuare la „Carnavalul primăverii” alături de
Grupul Amicii Constanţa, iar noi, ceilalţi, la invitaţia dumneaei ne-am retras
la discuţii, în cancelaria şcolii Negip Hagi Fazâl, printre pahare cu suc şi
baclavale turceşti foarte siropoase. Cu această ocazie, mi-am vizitat şcoala,
mi-am adus aminte de clasa în care am învăţat şi am putut compara cam ce era pe
vremea când eram elev şi acum, în prezent. Nu vă spun: ca de la cer la pământ!
Mobilier nou, planşe atârnând ca nişte ghirlande pe pereţi şi, minune:
calculatoare performante (cu zecile) în fiecare clasă, legate la o reţea rapidă
de internet. Din această lume ca de basm (ruptă din Andersen) am plecat cu fiul
şi soţia, cu maşina, prin satul Tătaru, spre casa copilăriei ( pe care n-o mai
văzusem de 30 de ani), spre lumea lui Hitchock, mai bine zis, a ciudăţeniilor
din filmele sale. Iată despre ce e vorba: am ţinut să trec pe strada
copilăriei, să oprim maşina la poarta care părea să marcheze locul casei unde
am copilărit, întrucât (mai mereu, de la o vreme) în vis o vedeam – inclusiv cu
locurile şi împrejurimile – aşa cum o ştiam din copilărie. În vis, nimic nu era
schimbat. Mi se arăta, cuptorul de argilă şi plita de lângă gardul dinspre
uliţă cu salcâmul falnic şi cei doi corcoduşi de la poartă (prin 1982, vara, am
făcut acolo sub ei, într-un cort, afară, nunta), cu pompa de apă lângă rădăcina
lor. Apoi mi se arăta, destul de des, cei doi duzi: dudul cu fructe albe şi
dulci de lângă geamul camerei în care dormeam, învăţam şi scriam eu poezii la o
măsuţă, lângă fereastră şi dudul cu fructe roşii şi un pic acrişoare, de lângă
grădiniţa cu stânjenei şi tufănele din faţa casei. Acolo, la fereastra în care
băteau duzii cu crengile lor, am scris eu versurile:
Bat
duzii-n geamuri, poate ploaia
Ori gândul meu de tine-i plin,
Ori
gerul muşcă din podele
De-mi
simt iar sufletul străin?
...........................................................
Apoi, visam cârdul de ciori care
ne dădea roată (în vise), mie şi nucului din grădină, corcoduşilor de lângă
gard, ori zarzărului falnic de care lega tata măgăreaţa, ori caişilor din
grădină, pentru care scriam astfel de versuri:
Sunt duşi caişii
mei cu mere
Copilăria-mi, ce-am făcut?
Cu
floarea dragostei sub tâmple
În lungi
beţii m-au tot cernut.
..............................................................
sau:
Poeziei,
ţărm de vrajă am visat să-i pun în rond
Ca la
apele morgane, vara scursă-n orizont.
Am
cântat caişii, merii, prunii, floarea de gutui
Dar ca
valul spart de coastă pier în dragostea dintâi.
.............................................................................................
Alteori, visam că veneam de prin
lume plecat, pe uliţă, acasă la părinţi şi mama mă aştepta în prag aşezată în
balconul cu coloane de o parte şi alta, cu prispa din faţa casei, pe unde se
intra în tinda casei, în săliţa dintre camere şi de acolo, în bucătăria de
iarnă. Cum scrisesem, cândva, într-o vedere:
La
căsuţa mică de la ţară
Cu mulţi
ani în urmă, cât un veac
Te
zăresc măicuţă stând în prag
Aşteptându-ţi fiul din câmp să apară.
........................................................................
(versurile
sunt din cartea de debut „Cu marea în suflet”, 2005)
Mă visam privind din interiorul
casei, pe geamul de la fereastră, în afară, către marginea satului, un sat
terminat cu cimitirul şi dincolo de el începea, nesfârşită, stepa dobrogeană.
De acolo, de la acea fereastră, văzusem cândva: „ochii lupilor/jinduind
ţipetele mamei, când m-am născut./Dar, s-a întâmplat prea repede să ningă/peste
alaiul cu îngeri/de la fereastra unde tata/cioplea un fluier pentru mieii lui
albi” – cum scriam într-un poem. Vai mie! Unde sunteţi voi acum, visele mele,
vise ale copilăriei mele? Unde mă aflu eu, acum? Sunt pe strada copilăriei şi
nu mai recunosc unde sunt! Acesta să fie satul meu? Aceasta să fie uliţa
copilăriei? Dar, ce-aţi făcut – o timpuri! – din casa copilăriei?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu