347. Citind, în tren, o revistă mai veche - HELIS ( 2.)

Citind în tren „Helis”-ul... o revistă literară din Slobozia - (2.)

E confortabil să circuli într-un tren de călători, seara, răsfoind revista care te interesează, mai ales, când partener de dialog este chiar poetul Gheorghe Tomozei. O, Agora, o zei!  Dus e poetul la steaua sa, demult… Poftim! Atunci, îngerul lui? Un înger, care îşi răsfoieşte manuscrisul „Mersul pe aripi”, şi participă la dialog, când şi când. Ce mai scriu truditorii scrisului, în revistă? – îngerul de lângă mine, e chiar interesat. Nicolae Teoharie, încep eu … cum, care Nicolae Teoharie?  Poetul, domnule! Ce zice? Că, nu poate „trăi fără toamnă” şi, că „de aceeaşi amploare cu ninsoarea/corbii se mută pe gând”. Interesant nu, să-ţi faci cuibul pe un gând! Ce spui? – ...dacă acest gând, e tărâmul lui misterios? Păi, ascultă şi tu îngere: „în ţinutul nostru lupii au dispărut/dar eu încă  folosesc urletul lor,/ ca să-mi adun haita de instincte”. Promite mult, deci, poetul (îl aud pe înger). "Sunt promisiuni făcute „în numele unui înger”. Am înţeles, - mormăie îngerul: („Poetul trece printre obraji pălmuiţi/ cu ochii-n pământ,/palid/în neputinţa lui  de a suprima pedepse/şi neştiind ce să facă,/mâzgăleşte repede câteva versuri/ repede tipărite în ger”). E din poemul meu „ Maşinărie naivă”- încheie îngerul. Costel Bunoaica, e, însă, mult mai realist, încerc eu înfiriparea unui nou dialog. Vrei exemple? Iată ce spune poetul de la Slobozia, în poemul intitulat „Du-te acasă, ai copii de crescut” : „Privesc în mine până când mă copleşeşte frica"… - Parcă spuneai că e realist! Mie-mi pare neomodernist…Pare (zic) dar, ia aminte provocarea sa: „Fiorii se adună în stoluri. Pofte înşelătoare stârnesc./ Doamne, trimite-mi duhul vameş la poli şi dă-mi să îmbrac straiul/ ceresc! / Fă-mă un fulg zgribulit de nea, sau mai bine, fă-mă cum voia îţi e,/ un nasture strâmb la butoniera ta”. Sublim nu? – parez eu, o tăiere a capului, imaginară. Nici acesta n-are frică de îngeri, spune îngerul tomozeului de lângă mine. Privim amândoi pe geam: „ În grădină, Moartea joacă şotron printre meri.”, scrie Costel Bunoaica, în poemul său.  Ne trece un fior ciudat. („Poezia e o puşcă încărcată cu insomnii, o vânătoare/ de şoimi la care pleci cu şoimul pe umăr”). Îl înţeleg acum pe înger – e din poezia lui intitlată Roll. Dau paginile şi-i citesc câte ceva din poeziile inedite ale ţăranului poet Ştefan Tănase. Iată un poet „cu nostalgiile tixite/ în carul sufletului meu”, ce îmbrăca „în haine de baladă” cuvântul. Găsesc un vers care mă intrigă şi, i-l recitesc, şi îngerului: „Iar moartea – ce-ntrebare – pe unde întârzie?”. („Ce fără de noroc e norocul nostru, străine!”) – vine răspunsul. La pagina 8, dau de sonetele lui Radu Cârneci şi rândurile omagiale scrise la aniversarea a 82 ani de viaţă a magistrului intr-ale sonetului, venite din partea poetei Adria Bănescu şi ale baladierului Şerban Codrin. Citez: „Dedic lui Radu Cârneci aceste scrisori tocmai depuse în căsuţa poştală a poeziei”. Frumoasă dăltuire-glăsuire, care va rămâne în marmura timpului!. Să-l ascultăm pe Şerban Codrin: „Un pui de brad îmbrăţişând pădurea,/ Pădurea mângâind un pui de brad” – cam astea-s şi raportările noastre la poezia Maestrului în ale sonetului, şi-i exemplific tomozeului îngeraş, cu un vers din Radu Cârneci: „ Să speri că moartea e în altă viaţă”. Trag cu ochiul: („eşti atât de tânăr! – mi-a spus – şi eu mi-am aplecat, în reverenţă/ bolovanul negru al capului”). Nu mai zic nimic, trec mai departe: „trăim vremuri tulburi”, scrie negru pe alb, în pilula literară intitulată „Garcea”, şi semnată de eseistul Grigore Spermezan. Să-ţi argumentez, ca să mă crezi? La o adică „regretabilul fenomen social al scăderii fascinaţiei lecturii, inclusiv în rândurile tineretului; şi care semnifică declinul Galaxiei Gutenberg, dar constituie problema pe care intenţionăm să o supunem dezbaterii”. Întrebare: „ care sunt valorile la care aderă sau pot să adere tinerii noştri de azi?”. Aştept un punct de vedere plauzibil. („Pe o scară de ciment/ un gardian îi povesteşte unei copile ebree/ basmul Cenuşăresei şi copila plânge/ şi plânge chiar moş-gardianul…”) – din poemul Cenuşăreasa de la Auschwitz, îmi suflă la ureche îngerul. Până mă dumiresc ce a vrut să spună, trec la pag. 11 (număr cu noroc) – acum să te văd îngere! – Romeo A. Ilie, scrie despre oameni dragi nouă: Ovidiu Dunăreanu de la Pontul Euxin, un prieten al Cetăţii Helis la aniversare. Ni se reamintesc, în acest articol, cele mai frumoase povestiri ale scriitorului din cetatea lui Ovidiu (Visul; Mânzul; Vaporul de la amiază; etc). Încerc o demonstraţie de cronicar şi-i interpretez proza Mânzul, în atmosfera legendei în care a fost scrisă, „cu mânzul fantomă care aduna în el fantomele tuturor celor morţi în apele fluviului” cum notează Romeo A. Ilie. Îngerul tomozeului meu devine şi el visător. Nu cunoaşte acest soi de mânz, el nu are în imagine decât pe Rosinanta din marea poveste de dragoste don-quijotească: ( „Cârpeşte-mi armura, Sancho,/ mai pune-i câteva petece de tablă/ şi-ntreabă-l pe morar/ dacă trenul de Taboso/ soseşte la timp!”) – din Hidalgo în iarnă. Îl înţeleg şi-i fac cu ochiul ştrengăreşte.  Îi vorbesc, apoi, despre studiul buzoianului meu Gheorghe Postelnicu, scris la opera poetului Ion Gheorghe. Cunoşteam articolul, publicat şi în revista buzoiană Renaşterea culturală, eseu care nu e decât un prim capitol din cartea la care scrie criticul amintit mai sus. „Numai în sonetele lui V. Voiculescu mai întâlnim o aşa tulburătoare discreţie a sentimentelor, o desprindere de vârstă pentru a transfigura ritmurile eterne ale iubirii” Îi spun un vers magnific din acest poet: „Ţi-aud oasele crăpând de încercare şi trudă” – vers scris mamei sale de pe vapor – şi-i argumentez folosind cuvintele cronicarului nostru: „versurile se impun în primul rând prin imaginea şi bogăţia invenţiei”. Aici suntem de acord  (o constatare de adevărat analist aplecat asupra operei). Ghe. Postelnicu, ştie că pentru a capta şi atenţia cititorului, trebuie să pună şi întrebări, pentru că „bulbul poemelor care germinează în alegorii enigmatice cu personaje simbolice, nu de puţine ori cu detalii autobiografice”  trebuie să nască şi o asemenea întrebare. Care ar fi acea întrebare, mă întrebi? Ei bine iat-o: „Va fi (Ion Gheorghe) un înaintaş?” – pentru viitoare generaţii… Îl văd cum dă din umeri: („Ştiu o amintire ce mă piaptănă,/cuvinte ce-mi rad barba/spaime ce-mi alungesc barba/şi un aer ce mă spală de mine…”) – din poemul  Aer.  Îi vâr revista sub ochi. Şi, acest articol (îi arăt studiul despre sonet intitulat „Eterna fascinaţie a sonetului”, semnat de Ion Roşioru). Tot cuvinte ce-ţi rad barba sunt? Îmi smulge revista din mâini şi se pune pe lecturat. În articolul lui Ion Roşioru, referitor la „Antologia sonetului românesc”, aparţinând lui Radu Cârneci (poet, eseist şi traducător de marcă), îşi găseşte menţionat numele cu „O sută de ani de sonet românesc” (1973), şi pare deodată satisfăcut, adică, lumea nu l-a uitat. Îl aud murmurând versurile lui Gheorghe Istrate: „Sonetu-i poezia care doare/e rama suspendării în mirare” şi „Sonetu-nchide lacătele morţii”. Acum gata, e un înger visător. Îi citez din articolul lui Ion Roşioru: „ca dresor de cuvinte, sonetistul rămâne unul de elită. Cunoscuta butadă despre scrisul că 1% e inspiraţie şi 99% e transpiraţie, este mai adevărată ca oriunde în elaborarea unui sonet”. Ei, ei? Ce mai zici acum? („Să facem elogiul călimării acum când nimeni/nu mai scrie cu cerneală, când, cred/nu mai scrie nimeni”) Îmi vine să-i strig: Nu mă convingi cu versurile tale, uite, tot nu mă convingi! Dar cine sunt eu… la urma urmei de ce n-aş încerca o altă demonstraţie? Deschid revista la pag. 4 şi îi arunc în spate: „Anatomia amărăciunii poverii”, cronica lui Titi Damian, făcută la cartea  poetului Marian Ruscu. Pledez pentru „simfonia participiului – prin excelenţă, mod şi timp al suferinţei”, şi „oda bucuriei – de a trăi intens, de a recupera katharctic suferinţa”, pentru că zice autorul, „acest duel inteligent al timpurilor verbale (prezent-perfect compus-imperfectul-viitorul), care tronează în multe poeme, trimite la înfricoşătoarea relaţie: durere-aşteptare-durată”. Brrr…! i se face pielea ca de găină. Zici, că aici, nu-i speranţă, de loc? Ascultă: „Speranţa explodează în final, când poemele devin un strigăt înăbuşit al biruinţei călătorului care întrevede ieşirea” – şi mai departe – „Acest joc al timpurilor verbale… este cu uşurinţă susţinut de numeroase adverbe deictice” etc… Acum, ne lămurim. Poezia lasă loc studiului ortoepic şi gramatic în conştiinţa cititorului. Asta da amărăciune şi povară pe bietul om! – îmi sugerează îngerul recitând şi el, poemul „apel către cel ce nu vede” din finalul cronicii. („Iată o poezie ce exclude metafora,/pentru care şi versul e de prisos/iar muzica ar fi o necuviinţă”) – din poemul său: "Şi…" -Stai! îi zic. Există şi un „Drept la replică” Cum, cine semnează şi cui, dă replica? Poftim, scrie negru pe alb: I. Neşu.  „De unde legătura lui Gheorghe Dobre cu optzecismul? Pentru că aici trimite textul semnat de domnul Aurel Anghel în nr. pe ianuarie al revistei HELIS… Atmosfera colorată şi arhaică este înviată cu mână de maestru de Gheorghe Dobre” – conchide autorul dreptului la replică, care ne-a dus (pe mine în mod sublim) cu gândul că asta l-ar fi făcut baş-boier pe Gheorghe Dobre, başca, un roman ce l-ar fi îndrituit pe autor  să câştige pariul făcut cu optzeciştii.  Concluzie, care m-a condus eronat însă, cu gândul la Craii de curte veche, a lui Mateiu Caragiale, şi ar fi însemnat pentru alte generaţii, întrezărind din argumentaţia lui I. Neşu), un manual epic pentru scrierea romanului de epocă, roman în care, recunosc, până acum doar Eugen Barbu, mai recent, în contemporaneitate, a excelat. Vreau să-l mai întreb ceva în legătură cu o „ecuaţie a cerului albastru” de la pag. 11, dar trenul frânează brusc: („Şi încetează cu întrebările astea neghioabe!/îi spun cireşei, cea mai proastă cireaşă din lume/şi ea încă ar vrea să ştie/dacă trâmbiţa unui vers/mai poate dărâma o cetate/dar eu nu-i răspund”) – versuri din poemul O cireaşă nedumerită.  Şi, mă trezesc singur cu revista în mâini, visător la steaua… şi fără îngerul tomozeului cu care m-am aflat, o clipă, într-un dialog imaginar.