341. Din caierul vremii... (De "Ziua şcolii" - din Tătaru -IV-)

 1. Tata şi mama la cuptorul de pâine, introduc tăvile cu aluatul plămădit în cuptor (1981)

2. La masă, în faţa casei - tata,mama şi soţia (sub fereastra de la camera părinţilor, dinspre uliţă)

3. În faţa casei - eu, tata şi mama. 1981

4. Părinţii mei în faţa balconului din faţa casei, la intrare în tinda casei. 1981

5. La cuptorul de copt pâinea, pregătiri de introducere în cuptor a pâinii. Anul: 1981

4. Trecură ani, ca nouri lungi…

                            Motto:

                               „Tu spui că anii-ţi luară multe ţie:

                                 Plăcerea-n jocul simţurilor – vie;

                                 Îţi aminteşti nimicuri fermecate

                                 De ieri…”

                                                        (Goethe)

   A fost de-ajuns o clipă, să cred că am rătăcit uliţa. Dar, când am privit spre capătul uliţei, acolo unde ştiam, cândva, că se afla transformatorul electric ce alimenta partea noastră de sat şi, l-am zărit tot acolo, în capătul uliţei pe care stătea bunicul, am răsuflat uşurat. Deci, nu mă rătăcisem. Dar unde erau salcâmii şi corcoduşii de la poartă? Unde era cuptorul din chirpici, plita pe care mama fierbea mâncarea, unde erau duzii? Dar nucul ce trona falnic, tânăr, viguros, în mijlocul viei? La umbra lui plănuiam cărţi, care să îmi aducă gloria, cândva; dar nucul din grădină era şi copacul în care plesneau visele peste noapte, iar eu nu aveam decât să dau fuga dis de dimineaţă, să scutur pomul şi să mă acopăr de glorie. Oare de ce mi se arăta el în vise, făcându-mi semn cu crengile, de parcă ar fi spus: „Lasă, nu fi trist, ne mai întâlnim noi”… Şi, acum, unde plecaseră cu toţii: corcoduşii, salcâmii, zarzării, nucii, duzii?... Ce-i cu pustiul din curtea noastră şi din împrejurimile de aici? Nu sunt la casa copilăriei? Ba, sunt. Privesc spre casă, acolo unde parcă m-aş fi aşteptat, ca mama să mă întâmpine, în linişte, aşezată pe pragul de la balconul de la intrare, cu urechile încordate spre zgomotul străzii, de unde ar fi trebuit să apar odată şi odată de prin sat, că mama, era nevăzătoare. Dar, dispăruse balconul cu cele două coloane văruite în alb, dispăruse grădiniţa cu flori din faţa casei… Am privit în stânga mea şi n-am mai recunoscut fereastra prin care m-aş fi aşteptat să-l aud (din camera de zi) pe tata, cum ducea ca altădată cavalul la gură de se porneau cântecele, singure. Că până şi câinele, care se strecura tiptil în tindă, bătea darabana cu coada pe podea, în ritmul doinit la cavalului. Amintirile îmi fug, iar, înapoi, la anii aceia când bubuia pământuul sub tălpile lui neica Zaharia, sub torsul cavalului în care doar sufla, tata: „Tii, măi fecior! Tii, măi băiete! Aşa, zi-i măi fecior, para mamei ei de viaţă”. Juca şi striga neica Zaharia, după cavalul tatei, din ce în ce mai îndârjit, parcă în necazul vieţii care nu-i arătase nici o bucurie. Şi, iată-mă singur, singurel, cu aceste „nimicuri fermecate” în amintiri. Singur, doar eu, cu gândurile mele, dinaintea unei căsuţe, ceva mai scunde decât o ştiam pe a noastră (aveam să aflu de la sora mea Nita, că noii proprietari o refăcuseră din temelie, dar mult mai scundă decât fusese); singur dinaintea unei uşi, care dacă s-ar fi deschis, în clipa aceea, sigur m-ar fi aruncat într-o altă dimensiune, o altă lume, poate una a mea, de odinioară, fiindcă acolo, în ograda în care mă aflam, nimic nu întrezărea, vre-un semn, cât de mic, că pe lumea asta, locul unde mă aflam, acum, ar fi făcut parte din fiinţa mea, ba dimpotrivă: NU ERA AL VEACULUI MEU. Din drum, soţia începuse să-mi facă semne cu mâna: „Hai domnule, odată, nu vezi că nu-i nimeni? Te mai vede cineva şi o să intre la bănuială”... Am mai aruncat o privire, roată împrejurul meu, înaintând câţiva paşi prin curtea aceea, care acum, îmi era...  O, atât de străină şi îndepărtată, în amintiri! Am făcut acei câţiva paşi, înspre partea unde era odinioară casa găgăuţilor, a lu’ ţaţa Maria (maica, cum îi ziceam noi), şi unde trăgeam deseori, la joacă, împreună cu colegul de clasă, şi prietenul meu, Colev Mihai – asta înainte de a se spânzura tatăl lui, de grinda casei, fiindcă după acea întâmplare, plecase şi el şi „maica”, din sat. Nici în spatele casei noastre (acum îmi era limpede că eram la casa copilăriei: recunoscusem groapa din fundul grădinii), unde îmi aruncai o privire fugară, n-am mai zărit casa cu frontoane de ciment şi părul bătrân, impunător, din faţa casei lui nea Ilie Ivanciu şi tanti Rica. Doar nişte ziduri roase de ploi şi zbicite de vânturi, rugându-se la cer, pentru măreţia de altă dată. Dar salcâmii falnici (unsprezece la număr, că-i ştiam pe de rost) din spatele casei noastre, cei pe care tata îi ţinea drept bulamaci ca reazem pentru gardul dintre noi şi Ilie Ivanciu? Nu! Ceva nu era în regulă. Aş fi zis că nimerisem greşit, pe o altă uliţă, dacă nu mi-ar fi atras atenţia (pentru a doua oară) groapa lăsată, ca o râpă, din colţul din stânga al grădinii, înspre câmp. Acolo, nu prea ne încumetam când eram copii. Mama spunea că acolo fusese săpată o fântână, de nişte deţinuţi chinuiţi de oastea zeloasă a regimului instaurat după ‘47, pe vremuri (de aceea îi şi spune satului, satul chinuiţilor), dar fiindcă nu dăduseră de apă, o astupaseră şi se mutaseră în altă parte a satului. Copii fiind, nu intram în acea groapă, ca nu cumva să se surpe pământul sub noi şi să ne trezm în fundul pământului. Da, era casa mea, şi locul copilăriei mele, nu mai aveam dubii. Şi am dat să plec din această curte, în care începuse să mă cam sufle vântul, când, uşa la casă s-a deschis şi o femeie micuţă de statură îşi făcu apariţia. Era o femeie între două vârste, dar şi uimită, că un străin stă ca înlemnit şi doar priveşte în gol prin ograda ei.

                                                (va urma: mâine)