346. Din caierul vremii... (Citind o revistă, mai veche, în tren -1.)

Dialoguri imaginare

                                            (despre HELIS- revista din Slobozia -1.-)

                                                                                                                            Tudor Cicu  

„Ce ascunde un ţăran venit la oraş, în pălărie? Mă macină de un sfert de ceas întrebarea. Dar de ce-mi pun întrebarea? Nici nu au înverzit bine castanii. Măcar să fi înflorit. Curios lucru, explozia unei brânduşe (de aici sugestia florilor), îmi stăruia în minte. Aici, la bulevard, la o cafea, cu un distins domn (şi el!) venit la oraş să târguie câte ceva. Musai, cu pălărie. Îl ştiu dintr-o fotografie. Poate din schiţa „Fotografia”, din cartea sa „Schiţe despre fericire”. Discuţia sa cu Marin Preda avea loc în toamna anului 1972 – un an mai târziu avea să-şi scoată (ca din pălărie, ca să vezi!) cartea care a uimit lumea scriitoricească: „Convorbiri cu Marin Preda”  Chiar el să fie? Mi-a atras atenţia, titlul antologiei cu care s-a aşezat la masă. Ca şi mine (adică),  la o cafea. Mi-arunc ochii pe titlu: Cartea regilor, 1991. A, gata, mi-am amintit: el e autorul acelor „Schiţe despre fericire”, de unde ştiu şi fraza care mă cam chinuie de un sfert de ceas – Florin Mugur, poetul. Poetul?! „Un ins care confundă înmormântările cu nunţile (dădea el definiţia poetului)…şi care izbucneşte deodată, în plâns, pentru că a văzut un cui ruginit”. Grozav cum îmi ghiceşte el, gândurile: - Ştiu la ce te gândeşti în clipa de faţă! Ei?! – Tocmai ai citit poemul dedicat ţăranului - de Ion Gheorghe…este? Îi întind revista şi îi arăt cu degetul la pagina 9: „Motivul călătoriei esenţiale în poezia lui Ion Gheorghe”. Citez: „desculţi cu capetele asudate de pământul de plug/ înfierbântaţi de aburul ce creşte din pielea bătută cu parul, a vitelor de muncă, / s-au aplecat ţărănci peste laptele şi pâinea şi apa copilăriei/ şi le-a căzut sămânţa temerilor pe fundul străchinii de pământ”. Are dreptate, comentatorul buzoian Gheorghe Postelnicu! – zic. Discursul are într-adevăr solemnitatea şi umanismul lui Whitman, nu? Corect! - şi îmi întinde cartea sa, deschisă la pagina 273. Citesc: „focul e totdeauna mai mic decât cartea pe care o arde”. Uluitor, nu-i aşa, că-mi citeşte, totuşi, gândurile: - Te înţeleg, Ilie Mândricel e şi el buzoian, iar cronica sa la cartea avocatului Valeriu Burlacu: „Eu cu cine votez, coane gagaMiţă?”… (pag.14). Ei, plusez eu! - Sincer să fiu, nu ştiu ce „semnal de alarmă”, spune c-a tras „la adresa pericolelor absenteismului electoral, sau tratării cu lejeritate a unei probleme esenţiale a momentului…” autorul cărţii. („Diavolul acesta la fel de liber/ ca şi noi/ scrie şi el cu ce poate/ şi lasă că vin studenţii la urmă/ să analizeze/ gramatica sâmburilor de cireaşă” – (Poem), pag. 314). Îi arăt şi eu, prima pagină a revistei, unde am regăsit-o pe prozatoarea Florentina Loredana Dalian, rugându-se în rime îndrăzneţe „eu/ Dumnezeu” în grădina Ghetsimani. Musafirul de la masă, soarbe din cafeaua lui şi mă priveşte mirat: - Aşa e la voi acum de Paşti, una-două, în prima pagină să-l cântaţi pe Domnul. Nu-i rău! Pe vremea noastră, ehe! : „pe scara tramvaielor/ prinţii spuneau poezii/ o lună regească umplea strălucitul meu geam/ la graniţa-naltă a razelor prinse de tremur/ ce nobilă şansă/ ce mit luminos apăram” – îmi citeşte din (Cel mai tânăr). Discutând, la umbra castanilor, despre eseul lui Dan Elias: „Antologia sonetului românesc” . El: F.M. – n-a scris sonete, o recunoaşte, dar nu înseamnă că nu-i plac."- V.Voiculescu? Ei, da! – cu ale lui „miresme tari de dor,/ plecat peste esenţe, cu tainice şoptiri…! îi trezesc amintiri grele. Îl încântă finalul sonetului: „Închis, fără de moarte, doar într-un singur vers,/ M-a sărutat pe gură întregul Univers”... Recită cu voce tare. Şi, parcă, „spre-a ridica iubirea la pătrat” – cum spune în alt sonet, Valentin Roşca. Fata de la bar, se apropie şi ne întreabă dacă mai dorim ceva. "– Nu, nimic domnişoară, o asigur eu oprindu-i cu palma deschisă, elanul. „Totul se rezumă la câteva ceasuri de vorbă. Lumea este înlăuntrul nostru. Ea trebuie spusă ca să existe”,  îi arunc chiar vorbele superbe ale lui Dan Elias şi, fata de la bar, dă din umeri, ne lasă în pace. Musafirul meu răsfoieşte de zor „Cartea regilor”. A găsit! Uite, zice: ”La marginea unei poveşti – citeşte/ din cărţile străvechi/ parc-ar dansa/ Bătrânul prinţ soseşte, ia o vrabie/ şi înc- o vrabie şi le aşează/ în cuibarul cugetelor ei cel răvăşit” (Descrierea fetei). Îi atrag atenţia asupra frumuseţii unui poem de la pag.6, intitulat „Femeia dansând”, de Traianus (Traian Vasilcău din Chişinău). „Femeia se dezbrăca sub lună şi dansa/…şi nu ştiam ş ea era veşnicia dansând/ pe nisipul fierbinte – al memoriei mele” . Cugetă o clipă. Apoi recită din poemul său Terţină : „S-a înţeles/ că nu sunt altceva/ decât un om la urma urmei fericit - / trei versuri singure, acestea/ de un secol/ cum trec mereu dintr-un poem în altul/ şi nu îşi află/ locul/ nicăieri”. Revin la pag. 3 şi-i subliniez câteva versuri superbe din pantumele publicate de Ion Roşioru, în revistă, sub "umbrela" de epocă mateiu–carageliană: Trecutul afectiv se pierde „Să şuiere pe deal o coasă/ să urce-un car cu patru boi/ să-ţi văd privirea luminoasă/ să ne-amăgim că suntem doi” (pantum 6) - şi - „ Dar trenul vine-ntotdeauna şi din el nimeni nu coboară/ Mă dumiresc, ajuns pe scara-i, că uşile sunt grele trape/ să nu realizez cum intru în ţara lui imaginară…/ Tristeţea-i conştientizarea, că timpul nu mă mai încape” (pantum 10). "- Bătrâne! – îl aud: „Nu se mai cumpără poezii/ dugheana cu versuri vechi şi-a închis porţile/ anticarul de pe malul fluviului/ a spus ceva greu de-nţeles/ şi-a murit” (Mica publicitate). Nu-l mai ascult. Îmi vine-n minte un alt vers din Florin Mugur, acum când citesc acele Gânduri, aşternute de Vasile Iordache, pe la pag.11: ce sunau aşa: „Se face seară în Grecia ta/ fără zei, fără fulgere/ o briză agită frunzele/ deasupra unei ceşti de cafea neagră…/ cineva cântă-n greceşte/ bolile de inimă ale democraţiei” (Solitudine). Nu-i mai vărs şi lui durerea noastră, acum îl las să-şi soarbă cafeaua şi, eu rămân cu cei 20 de ani, în care tot continuăm „să negăm şi să distrugem orice iniţiativă bolnav de mitomanie şi intoleranţă fără capacitatea de negociere în obţinerea compromisului politic care să conducă la rezolvarea situaţiilor cu care ne confruntăm”, aşa cum conchide şi Vasile Iordache în articol. E timpul să-l înveselesc cu ceva, mai ales, că, printre castani suflă tare, vântul. Strânge al naibii vântul de primăvară. Ca izmenele săltate în baiere sus de genunchi, ale „Bunicul(ui) din partea mamei” – microproza lui Vasile Pană de la pag.10. Citeşte şi musafirul meu şi-mi face discret cu ochiul: "- O zi din viaţa bunicului său, nu al rusului Soljeniţîn, Ivan Denisovici ăla!" Toaca şi clopotul bisericii de alături se aude până la noi, ca-n proza lui Vasile Pană. Lipseşte mucalitul Olele! Dar „lasă că vine americanii! Vinee americanii!” , vorba din final a bunicului („Ne doare inima de atâta râs/ ne paşte congestia/ ne paşte râia caprei şi ne paşte capra/ şi calul şi paştele cailor”) – vine răspunsul poetului din poemul său Spectacol. Răsfoim împreună la pag.12, câteva file de istorie a presei „Drumurile pământului” de Ion Alecu. Totul pare încremenit ca-n povestea cu frumoasa adormită înţepată în fusul de tors. Doar prinţul care să trezească totul la viaţă nu mai vine. Tot aşteptându-l pe Godot, ne e teamă, că vom pune doar „întrebări, întrebări… şi cam atât, despre viaţa satului… semn că în ţara asta, zicând precum nenea Iancu, multe s-au schimbat, dar de modificat nu s-a modificat mai nimic. Tot aici, dăm şi peste microproza Balaurul, semnată de Gheorghe Dobre. Încercăm să descifrăm împreună: după a treia strigare a balaurului „a treia minciună şi ultima”… „a apărut Cortez, coborâtorul din pasărea-oglindă”, aici, intrăm în mit şi, ni se face tot mai frig, în imaginaţia noastră. Ne aducem aminte de balaurul sadovenian auzit la Hanul Ancuţei, mai deunăzi. Liviu Ioan Stoiciu povestea că la Trei Iazuri, venind dinspre Iaşi spre Focşani, a zărit umbra balaurului. „Şi atunci, ce rost mai aveau basmele cu balauri şi zmei, purtători invariabili ai răului?” – se întreabă şi Gheorghe Dobre. Balaurii sunt acum peste tot, ce tuneluri, ce văgăuni în afara oraşului! Priveşte nene, pe străzi duduie de balauri… („E totuşi ditamai balaurul,/ îşi poate permite să aibă ochii/ albaştri ca marea” – mă lămureşte poetul. De altfel „îşi merită soarta, dar de ce nici o şansă/ de ce mereu e mort, mereu mort?/ în basmul acesta cineva trişează”) (Fragmente despre balaur). – Dumneavoastră distinsă domnişoară, vă e cu adevărat/antipatic balaurul?-  se adresează el domnişoarei de la bar. Fata râde şi nu înţelege: „Ei lasă că murim noi, domnişoaro/ ei lasă/ şi-o să vedem noi atunci cine va mai şti să respecte/ demnitatea unei ciuperci otrăvite” (Poem solemn). Şi devenim şi noi solemni. Ne impune cronica domnului profesor Titi Damian, la cartea lui Bucur Chiriac : Jertfă pentru înălţare. Îl citim împreună pe Titi Damian, încercând să ne explice ce sunt lacrimile lui Bucur Chiriac şi suntem de acord: „cărările copilăriei au putrezit sub tivite ploi” cum spune şi poetul, pentru că „într-o noapte/ am auzit greierii/ ungând osiile câmpiei/ cu cântec”. Cum să nu devină, acum, toate: „mirare, iar mirarea se transformă în bijuterii lirice”, după un poem ca cel din "Aşteptare". – Domnule! îl aud pe poet – în poezia bătrânilor din ziua de azi plouă cu soare. Ascultă ce-ţi spun: „Aşa e cum îţi spun. Plouă cu soare/ şi zeii ţopăie dezlănţuiţi/ cu marele cuţit de-argint al ploii/ strâns între dinţi” (Dimineaţa). Ne aplecăm mult, asupra eseului scris între ipoteză-şi-concluzie de Alexandru Bulandra: Iov, Socrate şi Divinitatea „şi aşa l-am aşezat pe Socrate lângă Iov. Doamne – m-am rugat atunci - , cum să-i fac acum să-şi vorbească? … Şi eu să le stau în preajmă, şi să mă minunez de asemenea întâmplare fericită!”. Îmi exprim convingerea că autorul va reuşi şi va fi ceva minunat. Mai ceva ca-n Experimentul Iov. („Hai să tăcem puţin, s-ascultăm/gurile îngerilor hăpăind la vişine-/ la telefon se-aude cel mai bine”) (Poveste). Apoi, dacă-i poveste, atunci, visăm şi noi că strecurăm stele sub uşi, împreună cu poetul Costel Bunoaica: „Asta am fost toată viaţa: un visător greu de strivit/ furam stelele de pe cer şi le scuturam pe sub uşile învinşilor”. – Asta trebuie să facă poetul şi în ziua de azi îl aud pe musafirul meu argumentând, să nu lase timp întunericului să pună „lacăt la uşi” . Altfel, dansul sacru al poeziei ar deveni un fel de pantomimă deşartă printre oglinzile acestor poeme, în care orice ecou şi orice zumzet al vieţii adevărate se va stinge dinapoia ferestrelor peste care s-au tras obloanele. Da, domnule poet; continuă să ne strecori stele sub uşi (şi, Domnul ne cheamă la El, pentru a primi lumina) şi mai lasă-i pe alţii să devină acele privighetori de nisip neomoderniste. („E o primăvară cu fantome. Ţine în stăpânire şapte duhuri de poet/ ridicaţi armele, ţintiţi-l bine/ va trebui să-l omorâţi încet”) – îmi recită din Veche baladă despre prinţ.

– Domnul mai doreşte ceva, aud lângă mine vocea fetei de la bar trezindu-mă din visare. Nu, mulţumesc, e timpul să plec, să-mi iau rămas bun de la… de la… Ciudat! Lângă mine nu mai e nimeni. Sunt singur la masă. Atunci, eu cu cine am tot vorbit… am tot vorbit…am tot vorbit! Dau să achit consumaţia. – S-a plătit întreaga consumaţie, mă avertizează fata râzând. Cum, de către cine? Domnul de adineauri…cel cu pălărie de ţăran. Care domn? Care pălărie? Uite aşa ajunge omul să nu mai înţeleagă nimic. Colonelul Lawrence bunăoară…  Am început deja să le încurc, precum Gavrilescu, din "La ţigănci!  Măcar, el era un om cu noroc. Şi, erau atât de multe... de spus!