55. Gângania din cap (proza foileton 5.)

5.

Încercă să-şi amintească unde mai văzuse chipul bătrânului, a bătrânului care tocmai rostise acele vorbe. Semăna (după descrierea memorată cândva), cu Hogea de la geamia minaret a Mangaliei, despre ale cărei semnalmente, le aflase de  la soacră, la plecarea lor spre destinaţia orăşelului de la marginea mării.

- Domnule... bâigui. Unde mă aflu eu acum?

- Eşti pe mâini bune, îl asigură femeia. Tocmai te-ai întors în viaţa ta. Păreai dus pe lumea cealaltă.  Acum, altcineva îţi va lua locul acolo. Te-ai întors printre ai tăi. Nu-i aşa doctore? Alah şi-a lăsat fiul să se întoarcă printre ai săi. Aceasta este făgăduinţa lui Alah. Şi, Alah, nu-şi calcă făgăduinţa.

- Fie ca îngăduinţa lui Alah să fie adevăr pentru el, auzi Demirgean pe cel, care tocmai fusese interogat cu apelativul: doctore! Şi, în continuare, mai auzi:

- ...nu se împotrivesc faţă de semnele lui Alah, decât cei care nu cred… Aici, bătrânul care semăna cu Hogea, se ridică şi, după ce-şi făcu temenelele cu faţa la apus, dispăru pe una dintre uşile întrezărite ale aburului din orizont.. Demirgean privi totul, ca şi cum, abia se trezise dintr-un vis tare sucit.

- Unde am fost eu până acum? întrebă Demirgean. Se ridicase de pe covorul ierburilor de mare şi încerca să ajungă în genunchi, acolo unde stătuse mai devreme bătrânul hoge. Voia a-i mulţumi, prin a lua mâna străvezie, ca să o ducă la frunte în semn de recunoştinţă.

- Pe altă lume! veni răspunsul magului în straie de femeie, dispărând şi ea după perdeaua de aburi.

Dinaintea lui, nu mai era nimeni. Demirgean simţi cum inima începe să-i bată cu putere. Parcă ar fi fost un vapor cu zbaturi. Începu să numere în gând: „Atenţie Demirgean, acum se pot întoarce cu toţii. Aşa a spus Hogea. Erupţiile astea solare, or fi de vină! Să nu uit să spun rugăciunea în numele lor”...     

   Se trezi aproape de valurile care-i spăla mâinile întinse pe lângă corp. „Se întâmplă ceva cu mine, îşi zise, fulgerat de un gând aparte. Sunt eu, sau nu sunt? Cea care se îndreaptă acum spre mine, o fi chiar ea?”

- Demirgean... Demirgean! se auzi el, strigat dinspre strada pe care circulau şi într-un sens şi altul, felurite maşini. Vino să vezi cine ne caută! Unde ai fost?

Ajunsese în faţa soţiei şi a unor necunoscuţi care-i tot făceau semne cu braţele deschise.

- Parcă mi-aduc aminte. Nu-i aşa, Dolunay?

Soţia tocmai se repezise să-i scuture ierburile şi uscăciunile de pe cămaşa boţită şi udă. „Doamne, uite în ce hal te-a adus câinele ăla?”, îl tot certa ea.

- ... Cu siguranţă, toate astea îmi sunt vii, încercă Demirgean să se scuze. Întinse mâna spre noii veniţi, ca şi cum, cineva tocmai ar vrea să-şi ia, pur şi simplu, un firesc „la revedere”. Dacă ar fi privit înapoia lui, Demirgean, ar fi zărit două umbre, bărbat şi femeie, alunecând de-a lungul ţărmului într-o direcţie necunoscută. 

                                                                 (sfârşit)