5. Tăria poveştilor şi adevărul care alungă moartea
„Păcatul vostru cumplit vă împiedică să-mi vedeţi strălucirea...” – se spune că au fost ultimele cuvinte (după J.L.Borges) ale unuia dintre Apostolii lui Iisus. După care, acesta a fost străpuns cu lăncile. Cât adevăr există oare, în Clipa apăsătoare când te rogi Domnului tău, pentru a-ţi elibera ogorul fricilor tale? Oare, neputinţa de a te adresa, totuşi, cuiva, care trebuie să oprească timpul în loc, pentru a face loc plângerii tale, face parte din spectrul acestui adevăr? Nu avem revelaţia lui Mitea (din „Fraţii Karamazov”), pentru a răspunde la această întrebare. Cred, însă, că adevărul nu iese la lumină, decât pus în braţe de cumpănă. Şi, pentru asta, se cade ca talerele judecăţii noastre, atunci când răsfoim cartea despre care avem mai apoi a ne pronunţa, să coincidă cu cele ale scriitorului care s-a aşezat la masa de scris, pentru a-şi depăna povestea. De pildă, o frază din „Veneticii”, peste care trecusem iniţial cu vederea, m-a întors mai apoi la a reflecta cele amintite mai sus. Redau acea frază: „Dacă nu ştii de unde vine porecla asta, ţi se pare că e de batjocură; dar dacă ştii povestea, vezi că e mai altfel...”. Fraza aceasta, m-a urmărit, mai apoi, pe tot timpul lecturii. Era scena, în care Mihăiţă, tocmai ceruse mamei sale, să-i explice, de unde până unde, ai săi, foloseau numele de „bâtcă” în loc de bâtă. Mama, începe o lungă poveste, cu incursiuni în istoria neamului, doar-doar, copilul va accepta forma lingvistică a obiectului comentat. Istorisirea mamei, are câte ceva din suferinţele şi patimile neamului acesta. Aici, ca flacăra care izbucneşte în vatra „adormită”, istorisirea mamei aprinde imaginaţia copilului: „... s-au ameţit turcaleţii, de, neobişnuiţi cu aşa ceva; s-au îmbătat, au adormit acolo, palancă la pământ, în jurul focului din vatră. Atunci, străbunicul, pe la spate, i-a omorât pe toţi şapte cu o bâtcă” (p. 166-167). Când n-ai fost niciodată pe aceeaşi treaptă cu viaţa ta şi a celor de lângă tine, nu se poate spune că ai fost ancorat în viaţă. Acest liant nu ţi-l poate da decât poveştile copilăriei. Astfel de rânduri, nu pot fi scrise nici de filozofi, nici de oameni simpli; e nevoie de o aplecare în rugăciunea scrisului, în care, atunci când eşti la masa de scris, să te poţi adăposti în ea, dar, şi de a o întoarce spre copilăria absolută prin scrisul ei, atunci când, tot la masa de scris, te opreşti o clipă, cu ochii umezi în sus şi, revenind din nou la masa de scris, cititorul să te simtă alunecând ca pe o frânghie nevăzută. Am ţinut (într-adins) să punctez, tăria poveştii din romanul „Veneticii” lui Ion Lazu. „Acasă la tine, tragi uşa, pui zăvorul şi nu vrei să mai ştii de lume” – notează autorul, undeva, în paginile romanului. Şi asta, pentru că, odată ieşit în lume cu povestea ta, cu istoria nemaipomenită a unei familii refugiate, pe vreme de război, în spatele frontului, ori trebuie să ai grozăvia acestor trăiri, tot timpul, deasupra capului, ori să o înlocuieşti cu alta şi mai trepidantă. Răspunsul îl dă Vera, într-o clipă de îngrijorare cu privire, nu la ea, ci la soarta copiilor ei: „Vezi, asta e, stau ţeapănă, mută şi-aş vrea ca ei să citească pe fruntea mea că...”. Aceste puncte, care urmează frazei de dinainte, ne aminteşte nouă, că în noianul de gânduri avute-puse-impuse-cernute (şi) desfăcute, cu privire la soarta copiilor ei, Vera aluneca între viaţă şi moarte pentru un adevăr hamletian. Există sau nu există un astfel de adevăr, în viaţa ce Domnul ne-a dat? „Totul ar fi de văzut şi de admirat” – rosteşte până la capăt, acest gând, Vera. Se pare, că Grigore însuşi, pierduse faima moldoveanului arhicunoscut pe meleagurile sale de baştină, că, aici în Oltenia, nu reuşise „până acum” să-şi scoată din suflet obida; „povestind şi iar povestind”, de aceea încerca el să-şi ogoiască sufletul, luându-şi martori pe toţi cei de faţă. Şi, în primul rând pe Vera (care trebuia să se convingă cât de mulţumită ar fi trebuit să fie alături de un aşa bărbat, care nu a înclinat nici acolo, dar nici aici – pe ţinuturile natale şi apoi cele de refugiat – de a fi o buruiană visătoare a materiei). Cât despre om, căutându-şi soarta (asemeni lui Iov cel biblic), Grigore – din tot ce am înţeles – şi-a câştigat o demnitate din lupta sa cu răul unei societăţi ce te putea îngenunchea oricând. Ne-am fi aşteptat (după atâtea nedreptăţi ale sorţii) să-i auzim, sfâşiitoarea întrebare firească: Ce soartă ai ursit Doamne, omului, de-l chinui de-a lungul vieţii, să-şi poarte povara în spate, fără a-i veni în ajutor?. Nici Vera, nici Grigore, n-a făcut-o. Cât despre Papaşa, el va rămâne emblematic surprins în tablou, la pag. 17. Părinţii n-au vârstă; de bine de rău, şi-au petrecut zilele împreună, dar fiecare a murit singur. Trenul tristeţii trece peste noi, de parcă nimic nu mai face parte din noi. Un fluviu curge în continuare (în noi) – e viaţa lor. Taina lor se întâmplă numai înlăuntrul nostru. De mâine încolo, viaţa celor doi, nu mai poate lua forma întâmplării. Totul tremură în univers (de la scrierea „Donului liniştit” şi, cum am zis la începutul acestei cronici, poveştile mari, vor poposi şi la urechile celor ce n-au vrut să audă, că dacă n-am scrie despre drama părinţilor noştri „timpul ar trece peste noi cu nepăsarea lutului grăbit” cum ne avertiza marele Will. Şi, abia după aceasta, vom avea revelaţia pe care şi Mitea a avut-o, atunci când află cu o răvăşitoare bucurie, că bătrâna slugă a înviat, că Grigori trăieşte: „Mulţumescu-ţi ţie Doamne, că mi-ai ascultat ruga şi ai săvârşit această minune fără seamăn pentru mine, păcătosul şi netrebnicul!...” Lui Mitea, anchetatorii săi, îi redase viaţa cu un singur cuvânt. Asta înseamnă să fii recunoscător celui care scrie. Celui care arde prin cuvintele sale. Dar, cum rămâne cu omul? Cel nesimţitor şi mult străin de zicerea scriitorului? Cruzimea omului de rând, aproape că atinge perfecţiunea (sugera Dostoievski – lecţia fiindu-ne transmisă şi nouă de Ion Lazu prin „Veneticii”), iar scriitorului îi revine datoria să ne-o dezvăluie în povestea sa. Ca, tu cititorule, oricât te-ai strădui, încercând a intra în dialog cu scriitorul, să nu-i dai niciodată de capăt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu