153. Din caierul vremii (Începutul)

Notă! Începând de astăzi, voi posta aici (pentru preferinţele prietenilor mei) articole, comentarii, însemnări, după următorul program:

1.      LUNI: Sub titlul „De veghe în lanul cu cărţi” – însemnări, comentarii despre o carte citită recent.

2.      MARŢI: Sub titlul „Din caierul vremii” – voi posta, una dintre amintirile trăite de-a lungul anilor.

3.      MIERCURI: Sub titlul „Cronica acestui anotimp” – voi posta, gânduri şi însemnări despre frământările noastre de toate zilele.

4.      JOI: Un poem pentru dumneavoastră.

5.      VINERI: Sub titlul „Dintre sute de catarge” – voi căuta să mă aplec asupra vreunui debut, ori tânără speranţă.

Începutul

Tot începutul e greu. Precum un munte din care apa susură, dar, nu se mai prăvale, dacă tot stai să te întrebi: „Ce-o fi cu munţii ăştia? Parcă nu-s munţii mei”. Toţi cei care au început prin a scrie propriul lor Jurnal, pornesc a scrie cu gândul la veşnicul epitaf, cel care le poate aduce, cândva, celebritatea: „Aici a trăit, a creeat şi s-a înălţat”. Nu-i nici o fântână îndeajuns de adâncă, la care ciutura ta să nu ajungă spre a-ţi potoli setea. Ion Caraion spunea că visul poetului e să devină vulturul care va desena cu măruntaiele sale, stelele de pe cer. Când am decis a scrie un astfel de blog (cu tematică a zilei), nu-mi închipuiam „ceva mai trudnic” (cum spunea Homer) „şi mai primejdios ca truda asta” – însă, printre răzleţele gânduri, modul de a-mi bucura cititorul (divers) prin prezentul atrăgător, frumos orânduit, mi-a dat un mare imbold. Da, putem spune că am trăit, creat şi ne-am înălţat până la înţelegerea cititorului nostru, ca să-i putem răspunde la fiecare întrebare nerostită, dar, percepută. R. Rolland îi scria lui Panait Istrati, spunându-i, că trebuie să scrie într-atât de mult, încât, viaţa care pâlpâie în trupul scriitorului, să treacă puţin câte puţin, în paginile pe care le-a scris., până când, cei din jur nu-i vor mai simţi fiinţa şi nu vor mai vedea rânduri şi fraze care amintesc de tot ceea ce ai fost cândva. Mark Twain spunea despre moartea sa: „Vestea că am murit, mi se pare oarecum exagerată”. Sorescu, spunea despre marele poet „nepereche” că „s-a dus să mai moară câte puţin”, iar Eminescu, însuşi, spunea: „Nu credeam să învăţ  a muri vreodată”. Eu, dacă am încercat să strig, uneori, în mine „nu moartea mea, nu poate fi adevărată!”, cred că mă gândeam la cu totul altceva; las a înţelege după bunui plac, ceea ce voi încerca să-i răspund cititorului meu, de acum încolo. „Cui e teamă, să nu intre în pădure” (cum spunea Gorki). Eu cred, că, TEAMA e un lucru firesc, când te afli în pădurea imaginată (sau) imaginară, în care tocmai începi a te strecura după „cai verzi pe pereţi”, nălucirile pe care ţi le oferă CLIPA, când începi a scrie. Cu acest gând, mă dezlipesc cu teamă, de acest început şi murmur magicele cuvinte rostite de marele explorator, care a fost norvegianul Nansen: „Ai izbutit, continuă, n-ai izbutit... continuă!”.