335. Cărţile de pe biroul la care scriu... ("Vreme închisă" de Ion Lazu -III-)

3. Anii: 1982-1983-1984

                           Motto:

                          „Învaţă să-ţi scrii durerile pe nisip şi bucuriile pe stâncă”

                                                                        Anonim

   Începând cu anul 1982, însemnările din Jurnalul lui Ion Lazu au o caracteristică nouă: a unui jurnal/memorii. Nimeni nu poate citi, acum, Jurnalul „Vreme închisă” a lui Ion Lazu, fără să aibă pentru oamenii trecutului la care, deseori apelează diaristul în însemnări, un sentiment egal cu veneraţia şi admiraţia. Poate ne-am fi îndepărtat de acea „poetică a jurnalului” de care vorbea Eugen Simion, dacă memorialistica din „Vreme închisă” n-ar fi îmbrăcat „haina literară” a genului, un fel de cronică a evenimentelor petrecute cândva într-un timp îndepărtat: copilăria, tinereţea şi memoria ficţională a părinţilor şi rudelor. Jurnalul anilor 1982-1984, se desfăşoară pe două coordonate: a timpului trecut (memorialistic), înscris aici, din riscul de a nu fi pierdut şi timpul prezent (cel calendaristic în notarea, comentarea, desfăşurării evenimentelor - al jurnalului propriu zis. Însemnările anului 1982 încep cu note despre lumea literară, Ion Lazu făcând argumentaţia că în scris, el vine „dinspre suferinţele mele”. Acum, paginile de jurnal (cele din luna mai, îndeosebi) sunt pitoreşti. Perioada cât a stat la baba Ioana din Alexeşti-Vâlcea îi prilejuiesc multe nostalgii despre viaţa la ţară, trăită cândva, alături de părinţii şi fraţii săi. (p.238-256) Vorbind despre timpul trecut (memorialistic), diaristul notează: „poate că asta e ideea jurnalului meu: eu vreau să readuc la lumină lumea copilăriei mele, care desigur nu este importantă decât pentru mine, oarecum în felul cum vreau să repun în drepturi acel spaţiu în care ea s-a desfăşurat, al comunei Cireaşov, ce mi se pare mirific când încerc să mi-l reamintesc şi pe care acum îl găsesc depreciat, batjocorit chiar: locuri spre Vâlcea, la gârlă, spre Valea porcului, pe sub vii, pe Secuţa, la Strehareţ, care mă primeau cu pajişti curate, îmbietoare...”. Vorbind despre un timp trecut, cu oameni, fapte, întâmplări, pe care îl recuperează prin retrăire, pe baza memoriei afective, diaristul notează în consecinţă: „Astea nu sunt subiecte de roman, sunt doar fapte de viaţă...” - şi peste alte câteva pagini: „Am să notez cu creionările mele despre satul copilăriei, fără însă a-mi face iluzii monografiste sau creative. Observ că amintirile din copilărie se organizează subiectiv, afectiv, însă cu mare coerenţă” (p.256). Satele prin care îi trec paşii îi oferă multe alte prilejuri de a stârni cu pana de scris, imagini în mişcare, iar fotografiile, pe care le face ici-colo, vin „din dorinţa de a reţine datele unei scene care pe moment nu-mi este clară, în speranţa că altă dată, cu un tonus spiritual mai ridicat ca acum, am să fac legăturile, reuşind să transcriu tâlcul scenei...” Dar, anul 1982 (mai exact 18 iunie) este şi ziua când la Cartea Românească îi apare romanul „Rămăşagul” în tiraj de 15000 de exemplare, prilej prin care destăinuirile cu privire la primii fiori ai scrisului, ne dezvăluie scena copilului Ion Lazu care într-o compunere de clasă, căuta să transmită colegilor şi profesorului câte „ceva din emoţia călătoriei în noapte, plăcerea de a vedea, de a observa... ca să nu piardă nimic din ceea ce mă impresionase atât de mult” (p. 262). Vorbind despre „Rămăşagul” (pe parcursul Jurnalului ţinut între anii 1979-1981, îl întrezărisem sub denumirea de „Moşul”), Ion Lazu spune că „fiecare casă, fiecare familie din satul de adopţiune avea câte o poveste – şi anume una tristă; însă pe atunci eram prea mic pentru a recepta corect aceste drame, de care mai bine îmi dau seama acum, privind înapoi”. Prin urmare, faptele trecutului, rememorate de Ion Lazu în cartea sa, se orientează, prin trăire, retrăire, după capriciile memoriei afective. Aceiaşi notă, o găsim şi în însemnările cu care-şi începe Jurnalul anului 1983; cu scene din viaţa de familie, scene ce aveau să facă parte din viitorul său roman „Veneticii”. Începute în februarie, însemnările anului 1982 se întrerup brusc, ca mai apoi, să fie reluate prin noiembrie 1983 şi sunt cu precădere însemnări despre lumea literară a vremii. Tot anul 1983 este şi anul naşterii fiului său Andrei: „Azi vineri 25 noiembrie soţia mea Lidia a născut un fiu...” Despre moartea poetului Nichita Stanescu (13 decembrie 1983) ne lasă însemnările de la p. 275-276, şi încheie: „1983-un an de neuitat...”. Insemnările anului 1984 sunt cu precădere însemnări zilnice despre Andrei şi lumea literară a vremii, dar, conţin şi un element nou, nemaiîntâlnit până aici: lumea viselor, cu tot ceea ce reprezintă ele în viaţa scriitorului Ion Lazu: „Azi noapte am visat fragmente de roman, iar în noaptea precedentă chiar un roman întreg... Sunt romanele pe care le pierd, cele pe care nu le voi scrie?... Oricum e semn că ar cam trebui să mă apuc de scris” (p.286). Ca mai târziu, să-şi noteze: „Pentru alţii asemenea vise vor fi fiind fleacuri, însă pe mine literatura din ele mă dă gata” (p.308). Munca de teren (ca geolog), cu locurile prin care e găzduit (Avrig spre exemplu), ne lasă pagini cu mărturisiri nu prea plăcute: „Ce-nseamnă aceşti 23 de ani de teren? Cel puţin tot pe-atâtea camere străine în care am locuit şi ferestre prin care am privit la anumite ore ale zilei, dimineaţa şi în amurg, şi uşi prin care am intrat obosit şi am ieşit cu gând de drum lung, chiriaş în casa vreunui ţăran, a vreunei băbuţe sau văduve”. Tot în acest an fratele Gelu din Luxemburg le întoarce vizita promisă cândva. S-au văzut doar la Slatina, la casa părintească. Jurnalul „Vreme închisă” nu-i numai un jurnal cu însemnări ale „zilei trecute” ci şi o carte despre tot felul de amintiri din viaţa autorului, ce i se par, după atâţia ani, ca nişte „jivine hăituite, rănite, ascunzându-se prin cotloane, prin văgăuni obscure...” Dar, când ei din ele, partea bună a lucrurilor, rândurile scrise rămân ca sculptate în stâncă.

                                            (ultima parte a cronicii: miercuri)