joi, 11 aprilie 2013

342. Din caierul vremii... (De "Ziua şcolii" din Tătaru -V-)

 1. Mama lângă plita de afară, unde fierbea mâncarea (Fotografii alb-negru cu un Smena- prin1980)
2. La nunta mea (afară, în cort, sub corcoduşii de la poartă)- 1981, iulie.



5. Cântecul de demult    
                      Motto:
                        La sfârşit nu contează anii din viaţa ta, ci viaţa din anii tăi
                                                                             Abraham Lincoln

- Bună ziua! Cum te cheamă pe dumneata? – am zis eu grăbit, deoarece o văzusem pe femeie, încurcată în gânduri.
- …Tamaş – mi-a răspuns, un pic îngrijorată, că nu ştia cine-i cel ce-i călcase bătătura şi în ce scop.
- Eu căutam pe cineva… pe nume Dumitrana. Credeam că aici stă…
- Păi, eu sunt Dumitrana. Dar, cine sunteţi?
M-am recomandat, spunând că am trecut abia acum, după 30 de ani, să-mi văd casa unde m-am născut şi locurile copilăriei, dar, că nimic nu mai seamănă cu ce a fost odată.
- Am crezut că am rătăcit uliţa şi am încurcat casa…
- Păi, am mai schimbat câte ceva, am refăcut casa şi am construit corpul acela de bucătărie. Îmi arată corpul cel nou, construit, care forma, acum, o aripă în formă de L cu casa, înspre partea către uliţă, cam pe unde fusese odată, cuptorul de pâine. Aha!? Asta era! Pesemne, corpul ăsta mă încurcase de nu-mi recunoscusem dint-o singură aruncare de ochi, casa copilăriei.
- Dar… unde-s duzii, nucii, caişii, corcoduşii? Aici lângă fereastră, erau doi duzi. Salcâmul de la poartă şi corcoduşii sub care am ridicat un cort, în vara lui 1981, şi am făcut eu nunta, nici ei…
- Da, erau nişte duzi când ne-am mutat, zice ea grăbită, ca să-mi dea o explicaţie, cât de cât. (Dar oare era necesar?) Apoi, salcâmii… Au fost nişte ierni grele, nu prea aveam cu ce să ne cumpărăm lemne sau cărbuni pentru iarnă, de la Negru-Vodă… I-a tăiat omul meu pe toţi. Sunt ceva ani de-atunci… Soţul i-a tăiat, repetă ea oftând cu ochii în pământ, acum e mort şi am rămas singură…
Am vrut să întreb de copii. Ştiam de la soră-mea din Mangalia (care mai dăduse prin sat) că pomenea de nişte copii ai Dumitranei, că ar fi fost plecaţi prin Italia, Turcia ori Spania… Dar, n-am mai insistat. Am început să-i vorbesc de casele vecinilor, care nici ele nu mai erau (a lu’ „maica” găgăuţa, a lu’ nea Ilie Ivanciu...) că, poate, şi lipsa lor mă încurcase pe mine. Am amintit de plecarea noastră din sat, de prin 1985, de facultatea urmată şi, că acum, locuiesc în Buzău.
- V-aş invita în casă, dar, e cam deranj… s-a scuzat femeia.
Am refuzat-o politicos:
- N-avem timp acum. Sunt cu fiul şi soţia (i-am arătat „golful” de la poartă)… şi am trecut, mai mult, din curiozitate, fără nici un scop. Am trecut pe-aici, doar aşa… Ştiţi, în visele mele, totul e ca şi odinioară… 
Mi-am luat la revedere şi cu ochii umezi am urcat în maşină. În timp ce maşina rula spre capătul uliţei, înspre, unde ştiam că se afla casa unchiului meu, Nicolae Ivanciu (fratele mai mic al mamei), un cântec de demult îmi suna în urechi:
                                           ………………………………………………….
                                            Azi sub cerdacul cel vechi, doar mă-ngână
                                             hulubul sălbatic, cu viersu-i ciudat.
                                             Din lumea aceasta bunicu-i plecat,
                                             la zarzării plânşi doar norii se mână,
                                             dar dinspre bolţi, sau undeva-n empireu
                                             răzbate cântecul bunicului meu…
                                            „De friguri zaci şi te scoli,
                                             dar de asta zaci şi mori… şi mori!”
Pe uliţa asta a încărcat tata în 1985, căruţa, cu tot ce strânsesem de prin casă şi am plecat împreună cu mama, spre Mereni, la vreo 30 km. şi ceva de sat, acolo unde erau măritate, şi locuiau două surori de-ale mele şi, unde sora cea mare le găsise o căsuţă să-i ţină pe bătrâni lângă ea. Priveam în urmă şi inima mi se rupea la auzul tânguielilor mamei: „Ooof! Oof! Căsuţa mea… De-acum n-o să te mai văd, niciodată”. Tata căuta să o liniştească, dar prea sunau ciudat, vorbele alea, în gura mamei. Cum adică, s-o vadă? Doar era nevăzătoare. Ea nu văzuse de pe la vârsta de 46 de ani, după acel accident stupid, când căzuse cu ochiul drept într-o ţepuşă a unui scaun improvizat cu trei picioare (după o clacă de curăţat porumb în casa noastră, iar fetele şi flăcăii, lăsaseră scaunul în grămada de boabe, cu picioarele în sus), de i se trăsese glaucomul şi la ochiul celălalt. Într-unul dintre vise, se făcea că îl lăsasem, după plecarea noastră, acasă, doar pe bunicul. Îl zăream, ca prin ceaţă, cum îmi făcea semn cu căciula: „Să vii nepoate, că tu ai datoria să mă porţi în spate, toată viaţa”. Şi, dacă stau şi mă gândesc bine, bunicul era mort de prin 1976.
                                              ………………………………………….
                                                    Dar cineva uitat pesemne în ograda copilăriei,
                                                    boacăne târâind picioarele ca pe lună
                                                    boc-boc!
                                                    Izbind de prag cuşma plină de nea.
Am trecut şi de casa unchiului Nicolae (mort şi el, şi mătuşa Talina), unde acum, stau nişte oameni străini. N-am mai recunoscut nici casa lor. Lipseau şi de aici, cei doi nuci de peste 100 de ani, pe care îi ştiam în faţa casei. Într-unul dintre aceştia mă ascunsesem eu, pe vremea când reuşisem la liceu, iar tata mă alergase cu furcoiul în plină uliţă, fiindcă plecasem de-acasă să dau la liceu, fără ştirea lui (nici mama nu ştia); şi intrase la bănuieli, că mă dăduse în urmărire, la miliţia de atunci. S-au schimbat multe pe aici, multe (mi-am zis)… dar, parcă, nu în bine. Nici fântâna din centrul cartierului nostru (mahalaua dunărenilor) nu mai era în picioare, întreagă. În locul căsuţei cimentate, care adăpostea fântâna adâncă de peste 70 de m., cu motor şi curea din pânză de cămilă, acum, tronau doar nişte ruine cu ziduri mohorâte, ca după bombardament. Nici salcâmul secular aşa de gros, că abia îl încercuiam câte trei-patru copii cu braţele, nu mai era acolo. Veneam, vara, cu căldările la fântână, după apa rece ca gheaţa şi ne odihneam la umbra lui, înainte de a pleca cu găleţile spre casă… Un grup de copii, gălăgioşi, jucau mingea pe terenul viran. S-au oprit din joacă şi au întors capetele după maşina noastră. Cin’ să fie, cin’ să fie?… Uite cum au mai trecut anii! Ajunşi la Mangalia, la sora mea mijlocie, Nita, încerc să-i depăn impresiile. Sora mea, născută tot de 5 aprilie, dar cu şase ani mai mare ca mine, mi se vaită de toate durerile şi belelele vârstei. Noi doi, suntem lunatici. Aşa ne spunea mama. Adică, născuţi în aceeaşi zi, dar la distanţă de câţiva ani. Ca să nu ni se unească destinele, ai mei ne frânsese deasupra capetelor, o spată de război de ţesut, de la un război ţărănesc, cum văzusem la noi în casă, când eram mic. Stăm de vorbă, povestind cam ce a fost de „Ziua şcolii” din Tătaru. Deodată, o văd râzând cu telefonul mobil la ureche. Râde zgomotos şi spune cu voce tare, înseninată la faţă:
- Ştiu Marioară, fratele meu e aici lângă mine. Mi-a povestit tot. Apoi către mine: Auzi, frate-meu… ai dus buhul, în sat. Marioara lu’ Costea a lu’ naşu, zice că te-a văzut la serbarea de la Căminul Cultural din Tătaru, că ai luat cuvântul şi i-ai lăsat cu gura căscată pe toţi. Râd şi eu: ei nici chiar aşa!
- … Auzi? După 30 de ani, cică, ai spus că te-ai reîntors în sat, dar că-i iubeşti pe toţi aşa cum ai zis că ai scris despre ei într-o carte şi că ai să mai scrii despre ei. Acum, zice Marioara, se vor grăbi cu toţii să îţi ceară cartea de la biblioteca şcolii, unde le-ai spus, că ai donat cărţile…
Nu mai sunt atent la ce zice. Ce-i drept, vorbele acelei femei, spuse la telefon, m-au lăsat fără cuvinte.

                                                            (final)   

9 comentarii:

  1. Am citit cu emoţie serialul despre "Sărbătoarea şcolii" din satul Tătură şi am avut răbdare să-l aduceţi la final spre a vă transmite câteva dintre impresiile de lectură. Nu mai e nici o noutate să afirm că din lucruri mici, din întâmplări simple se iscă literatura adevărată.
    O descindere la vatra satului natal, şi nu oricum, ci după trecerea a peste 3 decenii, poate să răscolească sufletul pînă în străfunduri, scoţând la vedere amintiri nebănuite... Tot aşa cum o astfel de descindere, în condiţii mai mult decât prielnice, la invitaţia unor fruntaşi ai comunei şi ai şcolii ar putea să treacă fără urmări detectabile şi de alţii decât cei implicaţi. Este menirea scriitorului să pună în cuvinte emoţii şi trăiri care altfel se pierd pentru vecie. Şi mă întreb: ce impact ar fi mai mare decât revederea şcolii primare, a sălilor de clasă, a uliţei copilăriei, mai cu seamă a casei părinteşti... Din scrierile lui Tudor Cicu, lirice sau în proză, dar şi din comentariile de lectură, am primit nenumărate semnalizări dinspre universul său copilăresc, imagini, detalii, scene disparate, în primul rând aluzii la tărâmul vrăjit al începuturilor; al primelor lecturi, al îndrăzneţului vis de a deveni scriitor, spre a povesti lumii despre cele trăite printre consăteni. Acum, în această recapitulare prilejuită de revenirea în satul natal, s-a închegat o imagine de ansamblu, o schemă a devenirii prin ani...
    (va urma)

    RăspundețiȘtergere
  2. Două lucruri au avut darul să mă surprindă în referirile scriitorului Tudor Cicu la lumea copilăriei, dincolo de talentul de evocator: unul ar fi chiar insistenţa cu care revine, ca într-o obsesie, la lumea magică a satului natal; al doilea aspect fiind, dincolo de copleşitoarea pasiune pentru citit (faimoasa Strasti c citeniu a lui Maxim Gorki...), chiar amintita aspiraţie a şcolarului, cristalizată încă pe atunci, de a deveni scriitor cu impact la public. Lucru realizat în fapt, de autorul cu aproape 10 vulume publicate, acum aduse şi la biblioteca din comuna natală... Iată că visele mari se împlinesc, măcar în unele cazuri fericite.
    Cu modestie mărturisesc a nu fi avut în niciun fel vreo asemenea iluzionare, poate pentru că prea sus îi situam în mintea mea pe creatorii minunatelor povestiri pe care le citeam şi eu cu patimă... Nu am niciun motiv să bănuiesc în cazul lui Tudor Cicu o asumare retroactivă, cu atât mai puţin una de circumstanţă - sunt nenumăraţi scriitori care au declarat că asta şi-au dorit încă de pe când se jucau cu păpuşile...
    Despre altceva aş vrea să vorbesc acum. Despre trăirea emoţională, despre subiectivitatea celui care se întoarce pe meleagurile copilăriei, în acel tărâm preţios şi de neatins în memoria noastră. Cel care ne acordă fibra identitară a sufletului.
    Să ne întrebăm, simplu: realmente se aştepată poetul ca miraculosul context din pruncie să fi rămas neschimbat, nealterat, netransformat? În ce mă priveşte, ca geolog, am fost în situaţia să revin pe traseul unei văi după 5-10 ani şi nu într-un singur caz, constatând de fiecare dată modoficări destul de flagrante, chiar nebănuite: alt traseu al firului de apă, alte râpi, alunecări de teren, depuneri etc etc. Dacă aşa stau lucrurile în Natura cea (aparent) veşnică, de ce ar fi altfel în lumea pe care oamenii o schimbă de la o zi la alta? Am revenit periodic în lumea satului meu de adopţiune, am înregistrat mereu schimbări violente, degradarea naturii, a pantelor, a pădurilor, nu mai spun de cea a locuinţelor ca atare....

    (va urma)

    RăspundețiȘtergere
  3. Şi atunci, care este misterul alarmelor pe care poetul le trage la revenirea sa în satul natal? Nu vorbesc de Tudor Cicu, ci în general. Vorbim, noi scriitorii, anume despre lucrurile cele mai la vedere pentru că simţim acest lucru straşnic: nu numai lucrurile, împrejurimile, împrejurările se schimbă, ci noi cu toţii ne schimbăm, poate chiar mai drastic şi ireversibil. Dar, ca să păcălim amarnicul sentiment că timpul pentru noi s-a dus ireversibil, ne folosim de bietele lucruri neînsufleţite, le facem parte integrantă fin fiinţa noastră de carne şi nervi, le invocăm, la înălţăm ode, le-am dori veştice, neschimbătoare... Tot ca să nu recunoaştem verde că mai întâi pe noi ne-am dori veşnici şi neschimbători. Elegii, elegii ale lucrurilor perisabile... Asta facem, la revenirea în satul copilăriei, potopiţi de o jale irepresibilă. Şi se întâmplă că de la un capăt la altul al scrierilor mele poeticeşti nu am scris decât elegii şi iar elegii.
    Nu maI puţin şi în prozele mele. În Veneticii recuperez imagini fulgurante din satul de pe malul Nistrului - şi jnu sunt 2-3, ci numeroase, or eu pe-atunci aveam doar 2-3 ani.
    Este în cauză timpul subiectiv. Ne amintim ce-a fost. Visăm locuri şi oameni de pe-atunci... "Nelogic suflet mai nutrim!" exclama Nicolae Labiş...
    Eu nu mă mir că din 1985 încoace, familia poetului părăsind casa, alţii au făcut modiificări, au dărâmat, am reconstruit altfel, au pângărit ca invadatorii păgâni tărâmul viselor prunciei - nu mă mir nici că a dispărut cuptorul - un cuptor construise şi mama mea Vera, strămutată pe malul Oltului..., nu mă mir nici de tăierea celor doi duzi, nici a corcoduşilor, nici a nucului fabulos. Nu mă mir defel, ci doar mă las pătruns de o jale imensă, de nevindecat şiruri de vieţi de-acum încolo... Tudor Cicu a reuşit ceea ce orice scriitor ce se respectă îşi doreşte din inimă: să transmită jalea iraţională, nemijlocit omenească, a celui ce se întoarce în satul copilăriei, de nevoie, de bună voie, pus în faţa unei modificări flagrante, lipsită de orice echivoc...
    Însă, ce ne-am face fără transfigurarea artistică, fără măiestrita convertire a amărăciunii în poezie?
    (va urma)

    RăspundețiȘtergere
  4. Domnule Ion Lazu: poetul şi scriitorul descoperit de mine prea târziu, graţie unei intersectări în destine, la Râmnicu Sărat, acum 2-3 ani: Uneori, îmi scotocesc memoria să-mi aduc aminte, oare, care să fi fost momentul, care mi-a marcat cel mai mult existenţa, care m-a împins ca un resort dintre ai mei, cu toţii, oameni simpli, fără prea multă carte şi de a porni, mai apoi, ca fulgerat, spre ceea ce îmi „scrisese” ursita să se împlinească prin destin, în viaţă. O să-mi aştern, cândva, aceste „licăriri” din viaţa mea. Un Jurnal al timpului nu se mai poate reclădi. Acolo, în satul meu, uitându-mă nedumerit la locurile copilăriei mele, am simţit că speranţa visată în copilărie, plutea, undeva, în jurul casei acelea, că nu era prea departe ziua când taina acelei zile (gândită demult) avea să-mi aducă, acum, în suflet, ceva mult mai puternic decât înţelesesem până atunci; cum că - în ceruri şi pe pământ - sunt semne mult mai vii şi pe înţeles, pentru cei care cred, cu tărie, în ceva.
    P.S. Vă reproduc, fiindcă tare mult aţi pus degetul pe rană: "Însă, ce ne-am face fără transfigurarea artistică, fără măiestrita convertire a "amărăciunii" (de subliniat)în poezie?" Odată pusă întrebarea, ecoul unui răspuns trebuie să vină de fiecare dată. Dacă, nu pentru sufletele noastre, măcar pentru al cititorului care pândeşte pe ascuns, orice cuvânt al nostru. Mulţumesc! Voi folosi aceste gânduri, cândva.

    RăspundețiȘtergere
  5. Am primit, cu mult drag, din părţile Neamţului, aceste rânduri (nu ştiu de ce, intrate la spam, doar mai primisem pe email de la prietenul Culai, pe calea adevărată) Niciodată nu-i târziu: îi mulţumesc pentru cele grăite şi îl adaug la postare:

    Cu primăvara-n balcoane, vă salut din Tîrgu-Ketrii şi vă trimit cele ce nu mi se primiră pe blog (mereu, dacă între mine şi wordpress nu-i iubire):

    Atunci cînd Tudor scrie şi Ion comentează, Culai, cititorul citeşte în reculegere.

    Da, o Smena (împrumutată, că nu m-am învrednicit de un aparat foto decît în asfinţit) ne-a salvat amintiri pe care altfel le-am fi pierdut în colb.

    O Mamă, la Vatră, pregătind Mîncare. De nu-i asta Veşnicia, apoi nimica nu-i... Ce-i, dacă tăvălugul generaţiilor ne face una cu glia: or avea unde să se-nsămînţeze mai falnic, după furtunile ce i-a spulberat pe unii peste ţări şi mări. Şi, oameni buni, de aţi şti că Mama Aceasta Vedea cu Nevăzul!...

    Fală Vouă, discreţi hronicari ai Trecutului - singurul demn de Istoria cea Adevărată!

    RăspundețiȘtergere
  6. Ca să pun un capăt acestor notaţii prilejuite de serialul lui Tudor Cicu, reduc discuţia la câteva linii. Asta neînsemnând că n-ar fi multe alte lucruri la care m-am gândit şi pe care nu mai am răgazul să le consemnez aici...
    Fiul satului, chemat la Serbarea şcolii, este primit cu onoruri, asistă la programul şcolarilor, încântat, înduioşat poate de amintirile unor isprăvi artistice prevestitoare...Rosteşte un discurs, o mărturisire. Face cadou un teanc de cărţi şcolii, bibliotecii comunale. În fapt, din câteva mişcări, reface legăturile pentru atât de lungă vreme întrerupte. O scurtă agapă, la cancelarie, confirmând noua situaţie de fapt.
    Şi sărbătoritul se rupe de atmosfera festivă, pleacă împreună cu soţia şi fiul, străbătând satul Tătaru (pendinte de comuna Comama) spre casa părintească, oprind maşina acolo unde instinctul, mai mult decât detaliile de pe teren îl îndeamnă să se oprească. Şi are loc confruntarea amintirilor (prelucrate în vise) cu realitatea drastic schimbată de noii locatari, care, desigur, în 30 de ani de trai la limită, au croit un alt cadru de viaţă rurală...
    Nedumerirea, şocul, nedreapta schibare bulversantă şi jalea mai aprigă decât o lovitură în moalele capului... am înţeles în ce stare de spirit s-a pomenit actantul nostru. Asistat cum se ştia de-ai lui, prin parbriz, căci nu l-au însoţit în teribila aventură luată pe cont propriu... Şi apare o biată femeie puţină la trup, nesigură pe sine, una dintre făpturile pe care viaţa le-a târnosit fără pic de milă...Două lumi faţă în faţă, dar unde este legătura vitală? Un schimb de cuvinte care dilată între cei doi un spaţiu impenetrabil...
    Însă mie mi-au atras atenţia câteva aspecte asupra cărora vreau să insist. Anume faptul că în mirajul amintirilor din copilărie, aşa cum le desfăşoară autorul, se interpun câteva secvenţe de mare duritate, care în mod paradoxal nu reuşesc să anihileze hipnotica vrajă a amintirilor. E vorba despre amestecul unor secvenţe în registru atroce. Poate o sugestie să fi venit chiar din perceperea cu coada ochiului a gropii dinspre colţul grădinii, către câmp, unde Mama îi povestise că nişte deţinuţi, imediat după 1947, au săpat o fântână la mare adâncime, abandonată pentru că nu au dat de stratul acvifer... Un loc unde copiii nu aveau curaj să se joace, de teama prăbuşirii...
    (va urma)

    RăspundețiȘtergere
  7. Nu încape îndoială într-aceasta: un acelaşi text fiecare dintre noi îl citeşte în felul său, prin asta înţelegându-se foarte multe aspecte ce ţin de firea, de pregătirea, de aspiraţiile şi aşteptările cititorului, de ce nu ţinând şi de profesiunea sa. Ca geolog, citesc într-un mod aparte tot ce ţine de relief, de natură, de contextul geografic. Timp de 10 ani am făcut studii hidrogeologice privind adâncimea stratelor acvifere, deci informaţia cu privire la fântâna abandonată îmi definesc fără greş condiţiile hidrogeologice ale zonei în chestiune. Realizez truda şi eşecul săpătorilor, mai ales când aflu că o altă fântână, de la răscruce, de unde aduceau apă toţi localnicii avea apa la 70 m adâncime, iar acum e secată... (Fântâna de la poarta casei copilăriei mele avea 14 m adâncime; ultima dată am găsit-o secată... Dar ce fântână... Avea o roată de fier, de aproape 2 m diametru, provenită de la vreun tun de la 1877, dar despre care nimeni nu mi-a dat explicaţii...)
    Revenind, printre evocări euforice aflăm despre acea groapă a chinuiţilor, de la care a provenit numele satului (păcat că nu ni se dă numele în tătară); aflăm că neica Zaharia, fecior năpăstuit, îşi înăbuşea aleanul în dans, după cântecul din caval al Tatălui. Că Mama şi-a nenorocit un ochi căzând într-o ţepuşă de scaun; că tatăl a alergat după fiu pe uliţă cu furca, furios că fiul fugise de acasă să dea examen de intrare la liceu. Că tatăl tovarăşului de joacă, Colev, s-a spânzurat de grinda casei, după care familia a părăsit satul..., ca spre a se ascunde de urgia Soartei...
    Este peste puteri să explici cum se poate să coexiste candoarea, visătoria, patima cititului la cea mai fragedă vârstă cu aceste aspecte ale vieţii atroce, de extremă duritate a traiului de zi cu zi, parcă plasat în afara istoriei ca atare, într-u sătuc răzleţit în stepa dobrogeană, într-o pustietate unde localnicii denumesc partea vestică a satului Mahalaua dunărenilor, pentru că la nici 15 km spre est se află Marea Neagră...
    Iar ideea ar fi aceasta: niciodată nu-i lipsesc vieţii de la ţară, indiferent în ce parte a României te-ai afla, elementele dramatice pe care să se poată ridica, bine structurat, edificiul unei epici recuperatorii. Poetului Tudor Cicu nu-i lipsesc mijloacele prozatorului de mari resurse. O dovedesc, de mai era nevoie, paginile scrise despre Serbarea Şcolii din Tătaru. Felicitări.
    Un gând bun,Ion Lazu

    RăspundețiȘtergere
  8. P.S. Foarte iscusită ideea utilizării unor fotografii din prima tinereţe pentru a ilustra această evocare a vremurilor ce s-au dus... Poate de aici exprimarea mea: anistorie...
    I.L.

    RăspundețiȘtergere
  9. De la prietenul Culai, de prin ţinuturile Neamţului, astfel de rânduri nu au cum să nu te ducă, înapoi , tot la copilărie. Nici urmă de regret, nici în ce spun eu, nici în cele relaltte de dl Culai. Când regreţi, greşeşti a doua oară (o zicală), dar eu îl voi cita pe Schiller: "Păstraţi vii visurile tinereţii". Ceea ce şi facem:
    E-mail-ul de la Nicolae Ciobanu sună astfel:
    Nu că n-aş avea ce spune (şi) despre prima parte a festivităţii culturale din Tatarul Natal, Efendi Cicu...
    Dar, vezi, eu nu mă pot lega, decît de ce mi se leagă de suflet. Iar asta a fost Istoria (nu istorioara) despre cetit.
    Dacă nu-i asta o minune divină, ca nişte prunci iviţi din părinţi - de nu analfabeţi, măcar - necitiţi, nu prea cetiţi, atunci să-mi spuneţi, ce-i. Cazurile cu odoare născute şi crescute cu o bibliotecă la nas nu mă înfioară, orişicît s-ar mediatiza fenomenalale lor lecturi. Un copil, fără o carte pe lîngă casă (alta, decît manualele pe care degeaba cei mai răsăriţi - vecini, rude - trudeau mai de pomană), să se descopere-ntr-o zi cetind mai bine decît şcoliţii. Să fie ciuca invidiei, dar el să nu se lase, să-şi tot sporească zestrioara de cărţi cetite şi răs-cetite. Printr-a III-a, să fie luat de bibliotecara de la "copii" şi dus la colegele de la "adulţi" şi lăsat acolo cu tot cu fişa de-nscriere: "fetelor, eu cu ăsta nu mai am ce face: mi-a cetit într-un an toate cărţile şi-ncă multe de 2-3 ori, că mai le ştie pe de rost... Daţi-i voi, din ce-aveţi... Aista o fi fost mai-nainte şoarece într-o bibliotecă."
    Ori, poate altă ceva spusese ea despre "şoarece" şi "bibliotecă", dar eu asta am priceput, asta spun mai departe...
    Mă opresc, fiindcă nu-i aici locul meu de desfăşurare. Dar nu înainte de-a spune, Boier Tudore şi mie drag Prietin, că tare ne-am mai asemănat noi la cetit... Deşi matale şoarec tatar di la ţară, iar eu un şoricuţ hibrid-moldav, di la tîrg.

    RăspundețiȘtergere