350. Din caierul vremii... (Domnul Amărăciune)

     „Domnul Amărăciune”

   Emil Botta îmi aminteşte de începuturile mele literare. Eram liceean şi eram timid. Proaspăt elev venit de la ţară, într-un liceu la oraş, aveam nostalgia „des-mărginirii” blagiene însetat de poezie. Scrisesem câte ceva, pe ascuns. Profesorul de română, din şcoala generală, punând mâna pe caietul meu cu poezii, mă apostrofase cu dispreţ: „Lasă prostiile astea. Nu-s de capul tău!” Am înghiţit o vreme, taina versificării pe ascuns, întrucât şi Liceul era de profil Industrial (energetic) şi, nimeni nu îndrăgea materia pe care se străduia să ne-o insufle, profesoara de literatură Jean Elena (sora actorului Jean Constantin) – fostă colegă de facultate cu Nicolae Labiş. În clasa paralelă, am cunoscut (datorită profesoarei mele, Elena Jean) un coleg, pe numele său: Tudor Mihai. Îndrăgostit de literatură ca şi mine. Ne-am împrietenit. Mă invita, după-amiezile, la el acasă (sta în cartierul Medeea - C-ţa) şi, sub ochii mei vrăjiţi, scotea din biblioteca proprie (cum nu avusesem niciodată, la mine la ţară) carte după carte, argumentându-mi, susţinând teorii interesante, şi fabuloase, pentru mintea mea „de pui de ţăran”, înălţând şi demontând „teoreme” ale conceptului de literatură universală. Mi-a rămas, întipărit, în memorie, titlul unei cărţi: „Întunecatul april”. 1) Pentru că şi eu eram născut în aprilie; şi 2) Pentru acel nume ciudat al poetului: Emil BOTTA. Prietenul meu îşi susţinea teoriile despre literatură, citind direct din cărţile, care se tot înălţau teanc după teanc, pe masă. Din Emil Botta, reţin un singur titlu: „Domnul amărăciune” - un frumos şi trist poem, care conţinea un motto (mi se pare, din Cantemir), unde aleanul, durerea şi împăcarea creştină cu plecarea din urmă îmi suna continuu în urechi. Mai reţin un poem al mării, intitulat „Thalassa” şi un poem de dragoste, pe care-l învăţasem, şi-l susuram la urechile iubitei, în plimbările noastre, ce le făceam la malul mării, ca fiind al meu. Mai reţin o strofă: „Vino, nu veni, iubito între toate aleasă/Vino, nu veni, dulce a mea înserare/Pe malul apei să amurgim/împietriţi ca două statui funerare”. Îmi cer iertare, acum (cu ochii îndreptaţi înspre stele), poetului – pentru sacrilegiul de a-i fi însuşit (fie şi în gând) versurile pentru a-mi păcăli iubita. Mult mai târziu, mi-a părut rău, pentru tot ceea ce am ţinut, dinadins, să vadă, cu adevărat, în mine. Ştiam pe dinafară, unele versuri din „Iliada” lui Homer. N-am dat prilej, niciodată, cum că, acele replici „fugare” (rostite sub forma unor interogaţii), nu ar fi fost, pe atunci, spontane.

- „Ce rău şi ce jale te-apasă, spune-mi şi nu-mi tăinui... Împlinit e... tot ce-ai poftit înainte... să se împlinească” – recitam pe dinafară, din Homer, ca vorbe, rostite pe moment. Nu dădeam prilej, niciunei bănuieli.

- „Atunci, jură-mi, aici, că tot ceea ce am gândit despre noi doi, să fie împlinit”, îmi întorcea vorba, fata pe care o cunoscusem în cătunul de la malul mării şi despre care am amintit în romanul meu „Iarba de mare”.

- „Aşa ceva?!... Nu cred că îmi stă în puteri. Patima care-i mai dulce ca nectarul florilor de salcâm, picură astfel de vorbe în sufletul meu, acum. Iartă-i unui poet, vorbele proaste... încercam eu, să tămăduiesc cu busuioc, vorbele rostite deja..

- „Minciuna unei femei, poate să fie miere pentru un bărbat, dar, minciuna unui bărbat e o crimă înfăptuită deja pe buzele tale. Nu te mai face că nu înţelegi sufletul rănit al unei femei... De când deschidem ochii în lume, presupunem că şi ştim, cine maimuţăreşte viaţa.

   Bănuiam, că din partea ei, fiinţă citită, cu siguranţă, ar fi trebuit dinainte să presimt, cum mi-ar fi dezghiocat (ca pe-o nucă), din miezul făgăduinţelor mele, minciuna. Am dat să îngenunchez, ca să-i cer ieratere. N-am putut. Am pus totul: nereuşita mea, nesiguranţa mea, slăbiciunea mea... pe seama vântului care ne spulbera feţele, odată cu părul, pe acea fâşie de ţărm, niciodată, pesemne, înşelată de marea ce o străjuia. „Tânăr eram pe atunci, dar azi bătrâneţea m-ajunse” – spunea cumintele Nestor lui Atrid Agamemnon. Vine o vreme, când ne aducem aminte, ori, încercăm să luăm aminte. „Prelungiţi tinereţea!”, se spune că ar sta scrise, aceste cuvinte, pe piatra de marmură, pusă pe al său mormânt. Sunt sfaturile unui maestru cunoscut, îmi veţi spune. „Mai bine altul povara ducea şi tu azi erai floare-ntre tineri” – spunea Homer. Dar, ce folos!.  Cuvintele, despre prelungirea tinereţii (cred că-i aparţin poetului Ovidiu, exilatul de la Pontul Euxin) zac şi astăzi, săpate în marmoră. De fata căreia îi spuneam acele versuri, n-am mai auzit nimic. O altă fată s-a strecurat între noi doi, făcând din povestea noastră tinerească, una a vrajbei. S-a căsătorit în oraşul de la malul mării, unde începuse şi povestea noastră. Cea care ne-a transformat în două păpuşi stricate, s-a retras, mai  apoi, ca să-şi savureze victoria. Amândouă, trăiesc însă, în acelaşi oraş. Tânărul care eram pe atunci, e doar o amintire.