joi, 25 aprilie 2013

352. Un poem pentru dumneavoastră... (Albatros săgetat)

Notă: Fraza din postarea anterioară "Domnul Amărăciune", redată, acum: "O altă fată s-a strecurat între noi doi, făcând din povestea noastră tinerească, una a vrajbei", are nespusul ei, în acest poem, scris atât de târziu:


Albatros săgetat

Primise scrisoare. Era fericit.
Castanii-n oraş dăduseră-n floare
Pe bulevard şi alei
tineri alunecoşi, doi câte doi…
Un evantai ca un fluviu
peste un oraş aurit.
Paşii lui pe asfalt, cadenţau a-ntrebare
Uluială era, sau mirare?
Dar primise scrisoare de la ea
Şi era fericit.

Îi scria că-l aşteptase-n oraş.
În parc la statuie.
Aveau să-şi lămurească
incertitudinile din vara aceea,
greşiţii lor paşi.
Îl aşteptase-ncordată, stingheră, trădată
sub razele soarelui.
Ca o gutuie.

El rememora ziua aceea, o derula.
Sub ochii lui, umbre, umbre-n câmpie…
Cu încetinitorul parcă zărea
gara pitică, pustie
şi trenul, trenul ce nu mai venea.

Din ce-i scria, se simţea încordarea,
povara, umilinţa, tăcerea…
Noaptea fusese amară, ca fierea.
Ea în braţele altuia, dar cu gândul altundeva
auzea, răbufnea,
sub acoperiş
ţipătul pescăruşilor veniţi de pe mare.
Unghia-n carne, până la sânge,
până la răsuflare…
Era dragoste, răzbunare, nici ea nu ştia în ce fel.
Două corpuri topite, vulcanice, în sudoare,
mureau într-o totală-ncleştare
cu gândul numai la el.

Mâna pe hârtia aprinsă-nlemnise.
I se spulberă toate amintirile,
tot ce plutise cândva între cer şi pământ
- auritele vise.
O vedea în strălucirea gresiei pe asfalt;
O avea-n minte:
cu părul în vânt, cu mersul înalt.
Până şi din hârtia scrisorii
ea i se scursese-n cuvinte.

Dar primise scrisoare de la ea
Era fericit.
Ca un albatros peste oraş, rătăcit.
Plutea. Căuta. Nici el nu ştia.
Părul ei ca un curcubeu răsărit,
ca o poartă deschisă spre rai
Îl chema, îl dorea…

Înfloriseră deja, castanii-n oraş, era vară…
Platoşa nopţii avea ceva
din aurul spicelor îmbrăţişate cu macii din holdă.
La orizont corabia gândului alerga, alerga
cu îndrăgostitul Tristan
spre mândra-i Isoldă.
Şi el în toate astea - dumnezeule! - unde era?
Cu ţipăt de albatros, săgetat,
în iureşul fluviului,
în alunecarea îndrăgostiţilor pe alei
în agitaţia străzii şerpuind în oraş.
Luneca.

L-au găsit gardienii târziu.
Răsucit pe asfalt.
În ochiul zdrobit încă plutea
un albatros străveziu,
o stea de topaz, o bucată de nor
o bucată de rai…
De pe cerul înalt.

     (din vol. "Geamantanul cu vise", 2012)

2 comentarii:

  1. Of şi Aman, Tudore-Han, ce mai tinereţi avurăm şi noi... Şi, cum mai iubeam pe cine nu ne merita şi cum mai fugeam de cele care pentru noi s-ar fi rătignit. Aproape că nu-mi vine a crede că Aşa am trăit, iar nu tinereţea celor de-acum, doar banilor şi job-ului şi brand-urilor roabă. Şi aranjamentelor de tot felul. Cineva (desigur, o Cucuvea) huhuia, dintr-un ziggurat americesc dispariţia, ca specie, a oamenilor. Păi, nu se vede deja Neomenirea?

    Nuanţe din Rimbaud (Roman), dar cu tuşe mult mai accentuate, esenian. Ştii că scrii frumos, dar eu n-am să obosesc de-a-ţi mai spune.
    Laude, Efendi Poete!

    RăspundețiȘtergere
  2. E bun sistemul acesta planetar, că nu ne aruncă în nedefinit, când amintim despre iubirile noastre. Aşa au fost, nu putem avea cuvinte în afara celor întâmplate, nici nu ne putem situa deasupra celor trăite - (doar când vom, şi vrea, să ne destăinuim cu adevărat(?)...) Nu e departe, nici vre-un efort prea mare, această, ascunsă a dumneavoastră, printr-o altă zicere, cât, o PIERDERE... în scrisul meu, mare!

    RăspundețiȘtergere