Casa din amintirile mele, rămânea
ca o sperietoare, acolo, la marginea satului, lângă gropile de lut galben şi un
pâlc de salcâmi carbonizaţi de fulgerele cerului, iar localnicii nu-şi aminteau
decât de singurătatea acelor locuri; doar cei mai bătrâni ce-şi mai aminteau de
păşunile mustind de apă, vântul care bătea năpraznic prin acele locuri şi de
acel meşter de pipe din lut ars, pe nume Cobuz. Era moşul neîntrecut în
meşteşugul lui, puternic şi vânjos fusese la vremea lui, însă, mai spre
bătrâneţe, simţise că o să-i sufle într-o bună zi la ureche, aia cu coasa, că,
i-a sosit şi lui vremea să-şi încheie socotelile pe pământ, aşa că, a cerut
sătenilor să-i dea câţiva feciori să-i înveţe tainele meşteşugului de făcut
pipe din lut, ca acest obicei, să nu se piardă. S-au încheiat, adică, în bună
regulă şi acele hârţoage, în care feciorii se obligau să-i muncească bătrânului,
pământul, să-i îngrijească de acareturi şi animale, doi ani încheiaţi de
ucenicie, cu, acolo, o ţâră de simbrie, cât să nu se întoarcă feciorii cu mâna
goală pe la casele lor. Se învoia meşterul, ca la sfârşitul celor doi ani de
ucenicie să-i înveţe pe deplin meseria şi taina făuritului de pipe din lut.
„Nimic nu se învaţă fără suferinţă” - şi-au zis, sătenii. Şi, iată-i pe cei câţiva ucenici, câţi n-au
dat bir cu fugiţii, de la atelierul meşterului, ajunşi şi la sfârşitul primului
an de ucenicie, când, unul dintre ei, considerând că în zadar va mai sta pe
lângă meşterul Cobuz încă un an, s-a înfăţişat bătrânului meşter, grăindu-i:
- „Eu, meştere, socot că a venit vremea să-mi faci socotelile,
să-mi dai partea ce mi se cuvine şi să mă laşi să plec acasă, căci, eu ştiu a
face pipe mult mai frumoase şi mai arătoase”. Ce a fost de învăţat, învăţase,
chiar cu prisosinţă, socotea. Nu s-a mirat meşterul Cobuz, ba, chiar i-a pus
mâna pe umăr ucenicului, zicându-i cu glas blajin:
- „Nu zic ba, bun ucenic te-ai dovedit, de sârguinţa şi puterea ta de
muncă nu m-am plâns, ci, chiar îţi laud priceperea, dar, după cum vezi, cei doi
ani de ucenicie n-au trecut. Eu, aşa zic: să te gândeşti, să mai chibzuieşti.
Domnul, doar, a zis că fiecare trebuie să stea la rând, ca să-şi primească
partea ce i se cuvine la timpul său. O floare, cât de minunat i-ar răsuna
numele, este floare, doar atunci când e pe deplin înflorită. Cât e abia boboc,
nici cea mai neînsemnată gâză n-o bagă în seamă”. Aşa a grăit sfătos şi aşezat,
bătrânul. De, o vorbă bătrânească, e cât o şcoală domnească.
- „Ba eu cred, că în plus, n-am a învăţa altceva, de la dumneata”, l-a
oprit, hotărât, ucenicul, trăgându-l de surtuc. Părea că băiatul ar fi dat cu
mâinile de cer. A dat bătrânul din cap a dojană, adică: vezi să n-ajungi a bate
din nou la poarta mea, şi să o iei, din nou, de la capăt.
-„Eu zic, să nu te grăbeşti. Că, urmează alţi doi ani de ucenicie pe
urmă, asta e înţelegerea”. În urma
lupului, degeaba mai latră câinii: spune o zicală. A zis o vorbă?! A zis. Au încheiat apoi socotelile, au dat
mâinile frăţeşte şi ucenicul ce-l crezut învăţat a plecat în lumea lui.
Frumoase pipe făcea ucenicul, acum, în atelierul său. Mult mai minunate şi mai
arătoase. Nu degeaba susţinuse el, ce susţinuse că ştia. Dar, un lucru nu-i
ieşea. De cum le băga în cuptor să le ardă, pipele crăpau, şi de nimic nu erau
bune. Din pământ le făcea, pământului înapoi îi reveneau. „Măi să fie!”, se
minuna de toate astea ucenicul. Căuta să-şi aducă aminte de tot ceea ce văzuse
la bătrânul meşter. Ştia, şi prinsese fiecare chiţibuş al meseriei, dar, uite, îşi
aminti deodată, că după ce-l ajuta pe bătrân să introducă pipele în cuptor,
întotdeauna se găsea „ceva” anume, după care, era trimis grabnic de bătrânul
meşter, iar când se întorcea el de la acea treabă, pipele erau gata, le scoteau
împreună din cuptor şi, una, nu era crăpată! Să mai existe un secret, pe care
el nu-l ştia? Ei asta, vezi dumneata, nu-şi închipuise, nefericitul de el.
„Minte de bătrân, putere de tânăr şi curaj de nebun se cere la război”, mai
spune o zicală. Dar, războiul acesta, ucenicul nostru îl pierduse. Şi, acum
trebuia să bată iar la poarta lui moş Cobuz. Ce năpastă şi ruşine faţă de lumea
din sat! Se şi vedea bietul de el, întins ca de frigare, de gura satului. Acum,
trufaşele cuvinte aruncate în obrazul meşterului de pipe, aveau să-l izbească
în faţă, precum pietrele ce le aruncau ştrengarii de copii după nebunul
satului. Iată, cum lingura de catran aruncată în ochii meşterului, prin acele
vorbe nesăbuite, stricase putina cu miere a unei vieţi care trebuia să-i aducă
tihna şi fericirea unei meserii bine făcute. Şi, într-o bună zi se trezi moş
Cobuz, cu ucenicul spăşit, că-i bătea în poartă. Acesta, strânse din dinţi încă
doi ani de ucenicie, şi la sfârşit, află, ce puţin mai era de ştiut, ca pipele
să iasă întregi şi nevătămate ca ale lui moş Cobuz. Află că, după ce pipele
erau lăsate un pic la dogoarea focului, să le ia căldura, bătrânul scotea
fiecare pipă, o ducea la gură, scuipa subţire prin suflătoare de câteva ori,
cât ştia el că trebuie, şi o aşeza la loc în vatra încălzită. Aşa proceda
întotdeauna, dar, ucenicul nu se afla de faţă, şi fără acest amănunt, el
crezuse, vai lui, că le ştia pe toate şi nimic nu mai avea de învăţat. „Nu-i de
ajuns să ţii tigaia de coadă ca să ştii cum se prăjeşte peştele”, spune Balzac.
Şi nu-i aşa? În toate, e de ţinut minte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu