Viaţa ţăranului, dincolo de gardul cu care
şi-a înconjurat casa, acolo, în ograda sa, ar putea fi pentru unii o poveste
plictisitoare şi neplăcută, sau, din când în când, să afle că aceasta mai
prezintă totuşi câteva excepţii, şi poate semnale, chiar unele aspecte nostime
şi amuzante. Ascultându-l destăinuindu-se, unii, vor fi pesemne mâhniţi să
constate, că, nimic relevant n-a intervenit în viaţa lui, că pârâiaşul ştiut
îşi urmează liniştit cursul său legitim, că, ici-colo, poate a mai revărsat
ceva peste, dar, ce, ai văzut dumneata, înflorindu-i merii iarna în bătătură?
Ştim de la ţăranul lui Marin Preda, că la urma urmelor, nu-şi pierde el chiar
aşa repede, răbdarea şi, face şi drege tot după legile firii. La unii parcă tot
le plouă şi le ninge în bătătură, ca în zicala populară: „iapă albă-ţi
trebuia?”. Şi, ne e dat să întâlnim personaje cu ţărani, ca la Ion Druţă, în
povestirea „Gospodăritul” unde lui Nichifor Bejenariu, i se pune pânza pe ochi,
şi folosind „parastasul şi grijania”, şi oticul plugului, îşi omoară calul
neputincios să mai tragă următoarea brazdă (pe Bălaia), rămănând ca să se
îndeplinească profeţia: „pe la asfinţitul soarelui şi-a băgat capul în şleau, a
prins oiştea la subţioară şi a pornit să-şi ducă sărăcia spre casă”. Altora, parcă le merge zicala: “pe câinele
bătrân se pişă şi vulpea” de aceea, ţăranul nostru din literatură, gen Păcală,
e hâtru şi sfătos ca într-o zi mare de târg, căci, vorba ceea: “mai bine o zi
cocoş, decât o vară găină” şi până la urmă las’ că-i mai bine cu suta de lei la
tine în buzunare decât la alţii în pungă şi, tot tu să râzi ca alde Moromete,
întâi în barbă: “L-am păcălit!”, apoi să te audă şi Tudor Bălosu, că de, e de
ici colea aşa ispravă ? “L-am păcălit cu două sute de lei, repetă el. I-am dat
numai o mie de lei” (o mie două sute luase el pe salcâm de la Bălosu, şi acesta
nu înţelegea. Glumea Moromete? Sau îşi bătea joc de el?); căci doar ştia el,
Ilie Moromete, că şi păianjenul ţese, dar, din pânza lui nu se fac haine. Păi,
bine, veţi zice, ce-i atunci cu omul nostru? Cel despre care e vorba acum,
aici, el nu prea e de dus la biserică, dar ştie că pe cel care se amestecă
tam-nisam în tărâţe, îl mănâncă porcii. Emil, ţăranul nostru, numai ce se
pomeneşte într-o zi, cu doi zdrahoni purtători cu catastiful şi trimişi de
primărie, la poarta lui: “Noroc, nea Emile!” - au zis ăia, după ce s-au obosit
bătând în uluca de la poartă. “Norocul şi-l face omul, tot căutând ceva mai
încolo de poarta mea. Poate că io am obosit o ţâră şi vreau să mă hodinesc”, a
răspuns Emil. „Apoi, ce vorbă-i asta? au mai zis mesagerii primăriei, dă-ne
drumul odată, că n-om însera la poarta dumitale”. „Da ce mă, dau turcii?” Şi, le-a deschis
poarta, întrebându-i din ochi: adică, ei, care-i baiul? Au întins ăia
catastifele şi pe o parte, şi pe alta, că, de! ordinu-i ordin şi, musai să se
înscrie şi el cu nişte cote, acolo, de!... Gospodaru-i gospodar; are cartofi,
lână, lapte… trebuie să dea el ceva. “Păi, uite cum facem, s-a scărpinat ţăranul
nostru după ceafă, cobor io în pivniţă, scot o căldăruşă cu vin, d-ăla d-astă
toamnă, şi mai ne gândim cu toţii, mai socotim”. Zis şi făcut. Când le-a pus
cănile cu zăibărelul în mâini, şi i-a tot îndemnat să guste, i-a mai întrebat:
“Ei, cum e? E bun vinişorul?”. „E bun bre, foarte bun”… Lăudau în felul lor, vinul.
Şi, tot respectând îndemnul ţăranului: “mai luaţi… hai, mai luaţi…”, luau,
ciocneau, li se împleticiseră chiar şi limbile, dar şi-aduceau aminte şi de
catastif. Băteau cu dosul palmei în scoarţe, şi nu uitau pentru ce veniseră: „Hai
bre nea Emile! Cartofi, lână, brânză… ceva, acolo, că şi noi trebuie să muncim,
să îndeplinim sarcina”… Şi, după o vreme
(parcă în necazul ţăranului nostru, care se codea... se tot codea…), îşi făcu
apariţia prin curte, o scroafă şoldie, târând după ea cinci purcei de toată
frumuseţea. Asta, spre încântarea celor
de la primărie, care au şi decis pe loc: „Gata, ce să ne mai gândim, te trecem
cu un porc aici la catastif, pentru la toamnă. O sută, o sută şi jumătate de
kile tot îl faci mata. Tocmai bine! Ce spui?”. Nici una, nici două, ţăranul
nostru a prins căldăruşa de toartă, şi spre stupoarea celor doi răsturnă
lichidul într-o troacă de fier aflată în apropiere. S-au mirat musafirii: „Ce
faci bre? Bunătate de vin arunci aşa, la troacă?”. „Apoi, numai un pic, aveţi
răbdare! Sunt la mine acasă, păi, nu? i-a liniştit ţăranul. Scroafa cu purceii,
s-au apropiat de troacă şi au început să îngurgiteze, prin râturi, ditamai
zăibărelul. Apoi, după o vreme, spre nedumerirea celor doi mesageri de la
primărie, rămaşi cu cănile goale în mâini, scroafa şi-a desprins botul din
troacă, a zvîrlit într-o parte şi alta purceluşii, îndepărtându-i de la troacă,
şi s-a îndreptat spre fundul grădinii, împleticindu-se printre purceii care dădeau
cu râturile şi picioarele în garduri.
„Ei, vedeţi? Ăştia bea ce bea şi pleacă. Voi ce mama dracului mai aveţi
de gând! Hai că se înserează şi aveţi treabă”, le-a zis ţăranul nostru. Şi,
bătându-i prieteneşte cu palma lui lată, pe spate, îi împinse uşurel înspre
uliţă, până când zăvorul făcu şi el clanţ! Şi, la gestul său, se închise
poarta: nesimţita de ea!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu