121. Fata lu Macsude (cvp)

Copil  încă, mă minuna ochii trişti până la căinţă ai fetei lu¢ Macsude, o arnavută nu se ştie cum pripăşită în mahalaua noastră. Păreau zăvorâte în temniţele ochilor ei toate fiinţele dragi din lume. Nu o văzusem niciodată ieşind pe uliţă. O zăream destul de rar, când mai ieşea dintre pereţii casei şi se plimba prin curte, dincolo de porţile mari mai tot timpul ferecate. Era atât de straniu pe atunci să-mi închipui o viaţă veşnic petrecută în singurătate. În prima vineri înainte de paştele creştin, ne duceam seara în mahalaua turcească să vedem aprinse mari focuri denumite la ei: tonkal. Era încă un obicei care se mai păstra. Fiecare familie sare de „tonkal” peste foc. În timp ce sare, pronunţă cuvintele: hastalâklar, kârgânlâklar… ateşlemek (adică ceva în genul), bolile şi necazurile  să ardă în acest foc. Se dansează la lumina torţelor şi se aruncă în focuri nişte seminţe care plesnind, aruncă jerbe de jar împrejur asemenea unor artificii. Nouă ne plăcea de „tonkal”, întrucât uliţele erau luminate de torţe. Fiecare gospodar bate în faţa casei ţăruşi pentru legat vitele (se crede că ei aduc belşug, noroc, vite multe).  Fetele ţineau un vas plin cu apă într-o mână, iar în cealaltă o legătură de şapte chei, postându-se pe după garduri şi pândind o vorbă de la vecini sau trecători. Se spune că atunci contează primele vorbe, primele cuvinte auzite. Ele le indicau dacă noul an avea să le aducă bucurii, căsătorii sau necazuri. După cum cuvintele auzite erau bune sau nu. La Macsude nu se bucura nimeni de tonkal. Cineva spusese, însă, că a zărit-o pe fata lu¢ Macsude lipită de porţile ferecate privind spre mahalaua turcească când se aprinseră acele focuri şi că lacrimi mari îi brăzdau chipul sfâşiat de tristeţe. Emil Cioran spune undeva că „orice femeie care plânge lacrimi de iubire în singurătate este sfântă”, că „lacrima este criteriul adevărului în lumea sentimentelor”.  Pomenind despre fata lu’ Macsude, bunica spunea:

   - „Ei, o fi având şi ea sufletul sfâşiat, sărmana!”.  Înţelesesem doar că-i murise iubitul chiar în săptămâna nunţii. Familia mirelui se afla chiar la familia miresei, târguind „başlâkul” (adică preţul miresei), când cineva  le-a adus vestea groaznică a morţii mirelui aflat la kureş, o întrecere între tineri din preajma bayramului. Căzuse în alergare de pe cal şi-şi frânsese gâtul. „Se vede că aşa a vrut Dumnezeu”, au spus unii. Fata lu¢ Macsude a dat doar un ţipăt şi nimeni n-a văzut-o când s-a strecurat în beci şi a înghiţit vitriol dintr-o sticlă uitată pe un raft. Au salvat-o cu lapte muls de la o măgăriţă cu mânz, însă fata a rămas fără grai. Un vechi proverb spune că „zeii iau minţile celui pe care vor să-l piardă”. Femeia care fusese nebună din iubire, Pena Corcoduşa, din Craii de Curtea-Veche a lui Mateiu I. Caragiale, Pena Corcoduşa cea care purta floare roşie la ureche şi umbla dansând ca o gitană, cea despre care Paşadia spusese în treacăt: „E Pena Corcoduşa. S-a îmbătat iar. Când e trează e cumsecade, dar dacă ciupeşte, face urât”, fata de mahala cu „ochii verzi, verzi-tulburi, lături-de-peşte cum le zice românul” mi-a adus aminte de fata lu¢ Macsude. Şi aceleia îi murise iubitul, un locotenent ca un prinţ, tocmai când îi trimisese vorbă că se întoarce de pe front ca s-o ia de nevastă. Încercam s-o trag de limbă pe bunica să-mi povestească câte ceva despre povestea celor doi nefericiţi îndrăgostiţi care n-avuseseră parte de bucuria vieţii, însă bunica ori nu ştia nici ea prea multe, ori nu era de nasul meu acea întâmplare pentru care sângerară atâtea inimi, mă alunga cu blândeţea ei îngerească:

   - „Tu să te rogi la Dumnezeu, căci numai el este leac de mâhniri şi deznădejdi în viaţă, auzi tu copile?”. Mă mai urmăreşte şi azi, însă, chipul fetei brăzdat ca de o boală sfâşiitoare a tristeţii şi singurătăţii pe lume şi am înţeles abia acum, privind uneori şi la semenii din jur, că boala aceasta activează în aceste suflete stinse, ura năprasnică împotriva tuturor celor care încearcă să dea din aripioare mai frumos decât îngerul care se visează că este. Ca cel care n-a epuizat lumea în zbaterile lui lăuntrice, ascultând şi de sfatul bunicii de a mă ruga la Dumnezeu ca leac pentru mâhnire şi deznădejde, gândul mă trimite la rostirea filozofului care înţelesese că „Dumnezeu nu s-a retras din lume după ce a creat-o. El lucrează în tăcere la desăvârşirea ei”.