Dacă şi luntraşul n-ar mai pricepe
glasul apei venit din adânc
acel tainic mister dintre ape şi cer
care-l călăuzeşte pe el mai întâi
Cine? Cine ar mai călca pe urmele lui?
Printre trestii cât plopii. Şi nuferi…
Ca şi vânătorul prin stepe
alergând vânatul prin stufăriş,
ori pe ale zărilor creste…
Cum ar mai crede, cât e ziua de lungă
că ea îl aşteaptă în prag
să-i cadă în braţe ca unei statui?
Aşa şi pe mare
când vântul de nord umflă cu aşa tărie
pânza corăbiei…
Cineva tot va lega cârma cu o frânghie
şi se va lăsa iarăşi plutind,
înspre ţărmuri de zare.
Cu acest gând, la foc mocnit poetul
studia scânteia visând.
Şi din acest vis plăsmuia el tot ce-şi dorea
Noaptea lăsase drumurile oarbe pe rând
şi-n cântece vechi, iubirea ca şi primejdia
le sporea faima.
Pentru a le căuta şi a le face să răsune,
el mai pândea. Iar taina,
taina, cu ce preţ va trebui a ne spune?
Un zăngănit ca de arme
auzea el în acea încleştare cu visul minune.
Se iscau şi furtuni de frunze-n pădure
Vuiet de stânci.
Vânzoleala corbilor
asemeni unor santinele
anunţa ploaia.
Un grăunte de muştar în infinită desfăşurare
prin cele constelaţii, părea şi oceanul de stele.
Atunci, neclintit ca o stâncă,
simţi că a venit vremea să încalce blestemul
în a nu ştiu câta cămară închis
chiar dintr-o împărătească poruncă.
Parcă i-ar fi ciugulit moartea din palme
să-i aţâţe în nemărginire, văpaia.
Flacăra îl proiecta într-un vis aurit
Şi din acel vis plăsmui haine noi,
una şi una. Ucisese un mit.
Iar el la foc mocnit studia adevărul întruna.
Scânteia strălucea ca un ban nou sub ploaie,
ca o ancoră aruncată curcubeu peste mare.
Sus de tot, erau roşii şi cerul şi luna
În ochi îi fulguiau noi anotimpuri.
Noi răsărituri.
Şi oglinda lor era tot mai tulburătoare.
În cântecul acela şi stepa şi munţii
Înfundau vânătorul şi luntraşul
în amurgul zărit cât o pată de sânge.
„- Dar ce-i asta? îngăima -
Balaurul din apele acestui tărâm parcă plânge
Şi câinele acela din lună ce latră?”
Nedumerirea-i vâslea, între cutele frunţii.
Dinspre constelaţii se porni vântul. Tare…
Oglinda focului era tot mai tulburătoare
Şi el se rostogoli la pământ.
O suflare,
îl încremeni pentru totdeauna
în stană de piatră.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu