Din moşi strămoşi românul a simţit că
pământul e comoara ţăranului. De aici, încep şi se termină, toate visele lui
Ion al Glanetaşului. Deznădejdea şi strigătul lui mocnit a neputinţă, menit a-l
urmări şi azi pe ţăranul nostru, e încă spaima, de a nu fi rezolvat problema
definitiv:
„-Cât pământ, Doamne!...”.
Pe Ion, iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. „De pe atunci pământul
i-a fost mai drag ca o mamă”, ţine să ne precizeze scriitorul, de parcă, noi
n-am fi înţeles asta, dar, e bine ca să se precizeze. Eu, însă, de pe ogorul
tatei ţin minte doar imaginea mărului pădureţ. Copacul trona solitar în
mijlocul câmpiei, la mare depărtare de sat. Fusese sădit cândva de bunicul; cel care obţinuse acel pământ, odată cu împărţirea
dictată de reforma agrară. În afară de acel ogor, şi crucea pe care şi-o agăţa
de cămaşă, obţinută încă de pe vremea primului război mondial, mai avea o casă
mititică, cu o nevastă, şi cinci plozi pe lângă ea. Cam atât. Nu era mare
lucru? Veţi spune, probabil, că da, le cam avea bunicul, pe toate. Ce ar mai fi
vrut? Dar, pe ogorul său, copacul răsădit de el, cu mâna lui, domina ca un rege
al câmpiei zările şi orizonturile până hăt în depărtări. Toamna, era încărcat
de roade; nişte mere micuţe, dulci-amărui. Mergeam cu alţi
copii din sat, toamna, la el, ca la pomul lăudat. Mulţi naivi cred că la pomul
lăudat găsesc mere de aur. Noi, ne duceam la mărul pădureţ, pentru a ne umple
sânul cu mere, pentru a le ronţăi mai apoi, cât e ziulica de lungă, în tihnă.
Îmi mai amintesc, că, odată căţăraţi în măr, ca un stol de vrăbii într-un
cireş, ne apucam de ronţăit mere pădureţe şi ne puneam pe şotii. Doamne, ce
vremuri !...
M-am întrebat, odată, ce ar fi fost, dacă
mărul pădureţ n-ar fi existat? Cum se poate răspunde la o astfel de întrebare,
când, acest copac făcea parte din însăşi copilăria mea ? Aşa cum salcâmul cu
resemnarea lui, face parte din viaţa lui Marin Preda. Ne duceam mai degrabă, la
mărul pădureţ, decât la popa, la împărtăşanie. Dacă părintele ne mai înşela,
când venea cu botezul, luându-i mamei, de două ori banii pentru biserică,
copacul cu mere pădureţe ne aştepta în fiecare toamnă să-i culegem roadele şi
nu ne cerea nici un bir. Odată pe an, nu mai era nici el singur. Merele nu erau
grozave, dar bucuria de a le culege şi înfige dinţii în poamele dulci-amărui,
nu cred să o fi simţit la fructele culese din grădina de acasă. Mai multe,
mărul pădureţ nu ne putea da. Crengile lui scorojite de trecerea anilor,
aplecate, ca nişte umeri de ţăran împovărat de nevoi, părea a spune: „Asta e!” Şi, noi înţelegeam că nu poţi da altora,
decât ceea ce există în tine însuţi. Dar, să dai cu sinceritate, altfel
„întreaga omenire ar putrezi ca un uriaş cadavru”, după cum spune undeva marele
Geo Bogza.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu