Ieri noapte, am visat iarăşi nucul din via
de acasă. Nucul despre care spuneam cândva, fusese pentru mine, leagănul din
care îmi croiam povestirile sub forma unor vise, pentru a le depozita undeva în mintea mea. „Scrie,
scrie – glăsuia. Mi-ai promis, că, dacă voi reveni înapoi, îţi vei scrie cartea
la care am trudit amândoi”. Ce voia, oare, să-mi transmită? Scrisesem despre
povestea lui. Mai era ceva şi uitasem eu? Seneca spunea undeva, că: „unii trăiesc fără nici un ideal, fără nici o ţintă
trec prin lume ca nişte fire de paie pe un râu. Nu merg ei, ci curentul îi
duce” Şi, poate că sunt anumiţi oameni, care îşi închipuie ei, că văd ceea ce
vor să vadă, sau poate (mai ştii?) chiar văd ceea ce doresc să vadă. Apoi,
viaţa trece ca peste personajele lui Cehov, din Livada cu vişini, şi
oamenii uită să-şi închipuie ce ar vrea să vadă, pentru că, de ce nu, trăieşte
pretutindeni printre noi un alt Lopahin Iermolai Alexeevici care va şti să
ucidă visele abia începute în noi şi, să ne convingă, că adevărurile violente
sunt preferabile oricăror vise de poet. Lumea însă, fără un dram de poezie
seamănă cu povestea nucului de acasă. Deşi, el, nu mai e, nucul din grădina
noastră a însemnat „ceva” în copilăria mea. Trona falnic, tânăr, viguros, în
mijlocul viei. La umbra lui plănuiam cărţi în câte trei-cinci volume. Câteva
foi mâzgălite, cu idei şi personaje, ridicau pretenţia că proiectele viselor de
sub nuc sunt pe cale de a se realiza. Înălţimea nucului (până unde mă puteam
căţăra) îmi oferea prilejul de a mă simţi asemeni acelui rege dac, pe calul său
Ducipal, odinioară. Nucul din grădină era copacul în care plesneau visele peste
noapte, iar eu nu aveam decât să dau fuga dis-de-dimineaţă, să scutur pomul, şi
să mă acopăr de glorie. Până aici, nimic să tulbure amintirea unei copilării
fericite. Dar, venea toamna! Atrase de rodul copacului, se strângeau ciorile
negre şi hrăpăreţe, şi fluierau printre frunzele lui, batjocoritor, graurii.
Larma pe care o făceau, n-o putea isca nici măcar orchestra simfonică de la
Londra, cântând partituri separate, pentru fiecare instrument. Toamna, în casa
noastră nu mai era linişte. Îl auzeam pe tata: „o să-l tai cu toporul înt-o
zi!” Căşunase pe bietul nuc. Mă zvârcoleam în aşternuturi, ori de cîte ori
apăreau hrăpăreţele păsări. Nici morişca acţionată de vânt, lovind în discul de
fier, nici momâia urcată de mine în vârful nucului, nici gălăgia pe care o
făceam cu beţe şi cartoane în jurul pomului, alungând până toamna târziu, ciorile, nu au putut aduce liniştea
de pe vremea când încă nu exista acest nuc. Şi, într-o iarnă, s-a întâmplat
nenorocirea. Şi-a pus într-o zi, de gând, tata să-l taie şi, l-a tăiat. S-au
năruit cu el la pământ, toate visele copilăriei mele. La început s-a ţinut tare; a vrut să-i arate tatei cât este el de puternic, iar
mie, îmi făcea semn cu crengile: lasă, nu fi
trist, ne mai întâlnim noi! (De parcă, era dat jos ca să fie urcat în căruţă,
să facă o plimbare pâna la oraş, apoi, să se întoarcă înapoi în grădina
noastră, pe locul în care a tronat peste toată via). Totul, la fel ca mai
înainte. Dar, eu ştiam, că, nu mai putea fi
totul ca mai înainte; visele pe care mi le făurisem, erau ca frunza de nuc,
suflase vântul puternic şi, gata, acum erau toate la pământ. Şi acum rătăcesc,
rătăcesc întruna, dacă nu cumva s-a aşternut peste toate uitarea. Ca şi
averstismentul acelui Lopahin: „A dat Dumnezeu şi a sosit şi
trenul”. Şi, odată cu el şi visele noastre abia începute, parcă mai ieri.
Căutând în memorie, mi-am amintit că-i promisesem cândva, să scriu romanul
satului şi oamenilor peste care el tronase odată cu primele zile în care
venisem şi eu pe lume. Abia acum, cred că a venit timpul, prietene!
Promisiunile trebuiesc respectate, spuneai. Am înţeles acum. De aceea, mi-ai
revenit în vis. Nu de aceea sunt visele? Aşa începe... De la un vis.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu