M-am
învârtit, cândva, cu luare aminte pe lângă tabloul lui C. Baba, care înfăţişa
nişte ţărani în mijlocul câmpului. Grupul meu trecuse mai departe, dar eu nu
mă puteam desprinde de lângă tablou. Ceva mă întorcea mereu şi mereu, înapoi.
Tabloul – ni se spusese de către ghidul grăbit – reprezenta măreţia umană a
unor ţărani clăcaşi, în mizeria fizică, din trecut. Pictorul îşi aşează
personajele în grupuri, ca pe turme, poate, pentru a distrage atenţia, de la un
amănunt sau altul. Dar, nu puteai să nu remarci, la acei ţărani, picioarele
crăpate şi noduroase, scoase în evidenţă în chip fastuos, şi mâinile – mâinile
impregnate de culoarea soarelui şi a lutului. Şi, în ultima clipă mi-am
amintit: departe, în zările pierdute prin copilărie, se îndepărta ochilor mei
un butoi cu apă, pe o saca trasă de nişte cai, şi un ţăran cu pălăria de fetru
pe cap, ţinând în pumnii noduroşi hăţurile şi hăulind cum nu se poate mai dulce:
„murgule, murgule, murguţul meu…”. Iar, ecoul, îi întorcea cântecul, cât nu se
poate de somptuos. Acel ce cânta, era moş Dinu, cel al cărui cântec inundând
câmpia, cum îl auzeau lucrătorii de pe tarlale, se înviorau ca de răcoarea
apei. Tuşa Lina, baba lui, care umbla mai tot timpul în picioarele goale, şi
îmbrăcată într-o cămaşă, ca un sac, prin copca căruia îşi vâra lesne, orşicine,
capul; dar fără nici o treabă pe uliţele satului, tuşa Lina părea, de asemenea,
una din ţărăncile din tabloul lui C. Baba. Şi, în închipuirea mea s-a urzit
asemenea unei pânze de păianjen, aureola acesteia, care, ne urmărea pe toate
uliţele şi ne vâra pe toţi în gura clevetitoare a satului. Aş minţi, dacă aş
spune, că întâlnirea cu această femeie nu mă speria pe atunci.
- „Mă, voi nu ştiţi să
daţi bună ziua?!”, o auzeam când treceam pe lângă dumneaei, ca nişte uituci.
Dam noi bună ziua, dar, nu era de ajuns. Ne întorcea înapoi, să dăm bună ziua,
de câteva ori la rând. Apoi, ne dăscălea: adică, ce învăţam noi, acolo la
şcoală? Îi prinsesem „firul”, când împreună cu Mihai, băiatul vecinilor, ne
întorceam către casă, de la şcoală. Până ajungeam acasă, ne mai opream pe lângă
garduri dosite şi făceam lecţiile pentru a doua zi. Mihai se cam codea. Mă
privea nedumerit.
- „Păi, n-avem timp
acasă?”
- „Da, mă, dar ce-i spunem
tuşii Lina, când om da cu ochii de ea?” – aveam un argument „forte”, mai ales
că scăpam de lecţii acasă şi puteam să fac orice. Ţi-ai găsit însă, cu baba!
Tot ne întorcea din drum. Găsea ea „ceva”, care ne scăpase nouă, în clipa
aceea. Peste o oră-două, numai ce o auzeam, stând la gard (cică în treacăt) de
vorbă, cu mama. Doamne, câte nu mai scornea pe seama noastră! Biata mama,
primea mustrările, cu resemnare. Din când în când, mai zicea, biata de ea:
- „Ei, şi tu Lino, sunt nişte
copii şi ei. Mai lasă-i şi mata în pace!”. Atât îi trebuia babii. Ce era la
gura ei!… Ştia apoi, tot satul. Şi, câte
grozăvii nu aflam noi, după aceea, că făcusem: închipuite şi neînchipuite. Ba
că aruncasem cu bulgări după puii babii Fica… Că ar fi zis asta: „D-aia îmi tot
dispar mie, puii de prin curte!?” Ca să vezi! – că, parcă, nu mai erau dihori
sau alte lighioane, pe lumea asta. După spusele tuşii Lina, tot noi eram ăia,
care, cocoţaţi pe fânarul ei de peste drum, îl surpasem de atâta sărit în sus
şi tropăit. Ba, cică, mai şi strigam spre coliba din via lui Kiriac, aşa cum
memorasem cândva, de prin cărţile pe care le citisem: „Lupii în pădure
urlă/Biserica are turlă/Porcul are părul creţ/Eleonora vrea …băţ!” etc… De
parcă, alţii nu mai ştiau vorbele astea, că doar îi învăţasem pe toţi, să
strige, aşa la dezmăţata aia de Eleonora, când se furişa ziua-n amiaza mare, în
coliba lui Kiriac. Dar de! Hemingway, parcă, spunea: „Când oamenii înfruntă cu
atâta curaj lumea, ca să-i frângă, lumea trebuie să-i omoare, şi, fireşte îi
omoară”. Venea tata, de la stână, obosit seara. Mai da şi el, pe la bufet; dar
cel mai adesea întârzia pe drum, din cauza babii Fica, a babii Nicoliţa, a lui
naş Todor sau chiar a tantii Stăncuţa. Afla de pui, de Eleonora, de porumbei,
pisici schingiuite şi câte altele. Fiindcă dormeam, şi nu-mi putea aplica pe
loc „corecţia” cuvenită, mă „turna” mamei, între două îmbucături, la masă. A
doua zi, mă mai certa mama, dar mă povăţuia şi de bine. Doamne, câte n-am aflat
din ochii ei înlăcrimaţi, de cele ce auzise cu urechile ei, între patru pereţi,
de la tata, care le credea pe toate. Dar, mă ierta şi, uita biata mama, apoi,
mă săruta pe frunte, căci frumuseţea copilăriei, e unul din marile mistere ale
lumii. Vorba lui G. Călinescu: „Trăim în lumea în care tot mai repede mâine
devine ieri”. Şi dacă le-am pune la suflet... o fi norocul lor, o fi norocul
nostru? Şi, iartă-i Doamne, pe cei care au ridicat piatra.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu