Cu „Actorul, otrava şi pâinea”, Ed. Omega, 2010, Mihai M. Macovei şi-a răscumpărat îndrăzneala de a irita atât de tare pe zei, pentru tăcerea sa în poezie. Fără această carte de poeme, poetul nu ar fi condamnat singurătatea la o disperată şi iremediabilă tăcere. Avem de-a face în aceste noi poeme, cu revolta împotriva ireversibilităţii timpului, acel Timp cosmic care-l ajută pe om să-şi construiască o altă realitate şi-l eliberează de povara trupului mort, proiectându-l într-o lume nouă de unde să-şi reînceapă viaţa, cum ne sugera Mircea Eliade în a sa Trilogie a religiilor. Poetul (atenţie!), nu transmite decriptări de la faţa locului, satul Suharău de Botoşani, locul naşterii şi copilăriei, locul în care au rămas cei dragi, el plecând într-o nouă lume în căutarea cuvintelor. De reţinut o sintagmă decriptată din textele poetului: el (poetul atunci când scrie) îşi înscenează moartea prin cuvinte, nesocotind sfatul lui Dedal de a se apropia prea mult de soare. „Laborios, sobru, oarecum sentenţios” – cum îl descrie D.I.Dincă, Mihai Macovei este şi un poet actor. „Azi un poet, mâine un zgomot”, poetul acesta e tot mai aproape de pătruns tocmai când i-am dat şi noi buzna în teritoriul său de nepătruns. Mama mea, Agripina e poemul la care cititorii săi se vor înşira la geamul „cu miros de noapte” pentru a-i asculta cântecul murmurat în iarna poeziei. Poetul a plecat în lumea cuvintelor dar mama Agripina a rămas în Suharău, iar imaginea ei a rămas înrămată ca în poezia coşbuciană să ţese „la război pânză din fire de tort”. Când l-am cunoscut prin 2005 mi s-a părut atunci un poet lăudăros. Ori era vârsta vie care ţinea de teribilismul declarativ al poetului? Lirismul nu este la el un cântec îngânat precum un descântec dintr-un obicei din popor cu elementele lui folcloristice, ci un fel de mitologie autohtonă care e pe punctul de a ne semnala ceva: iminenţa unei revelaţii ce constituie, poate, de faptul estetic al poemului. Iată povestea vieţii sale, cuprinse în versurile unor poeme (Mama mea Agripina – splendid!) unde se simte elanul său îndreptat către „cereşti limanuri”. Nici nu ştii ce să iubeşti mai întâi la Mihai M. Macovei: poetul sau actorul din el. Da, este un poet zgomotos. Se poate spune şi aşa: se confundă cu el, dialoghează cu el, îi împărtăşeşte neîncrederea dar şi speranţa izbândirii şi îi redă fericirea încrederii în forţele sale interioare. Mereu îl vom găsi pe aleea castanilor ce deschid drumul spre Crângul buzoian, la întâlnirea cu Maria (poemul său de dragoste încă nescris dar mereu rostit).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu