joi, 26 aprilie 2012

146. Refugiul din "Veneticii" lui Ion Lazu: necunoscuta din spatele frontului, pe vreme de război


 4. Fugara lor trecere pe pământ 

   Poate, doar un pictor alunecând cu pensula pe suprafaţa pânzei, după nuanţele pe care le reflectă lumina asupra obiectelor din jur, ar îmbunătăţi ceva din răutatea unor olteni, cărora soarta, le-a pus faţă în faţă drama refugiaţilor basarabeni. Autorul însă, îi portretizase fără patimă. Trăim o identificare cu toate personajele acestui roman („Veneticii”) copleşitor prin fineţea şi forţa descrierii. „Nici o nenorocire nu poate fi aşa de mare încât să mă desfacă fărâme şi să nu mai fiu” – spunea (vă mai amintiţi?), Grigore. Şi, noi credem că adevărul nu iese la lumină, decât pus în cumpănă. Dar, pentru asta, se cade ca talerele judecăţii să nu fie măsluite. În sprijinul acestor nedumeriri ale cititorului său, autorul nu-i iartă nimic lui Grigore. Nici măcar escapadele extraconjugale, pe care ar trebui să le înţelegem şi să i le trecem cu vederea, întrucât Vera, oricum, din prea multă dragoste pentru copii ei, va rămâne „stană de piatră cu ochii ţintă în ochii bărbatului”, înţelegând instinctual, slăbiciunile bărbatului ei şi, probabil prin asta, dominându-l. I se potrivesc Verei, versurile Magdei Isanos: „Mă uit drept în soare râzând”. Dar, ce nu i se potrivesc. Asta, îl va conduce până la urmă şi pe cititor la o anumită înţelegere a personajelor din cartea sus menţionată. „Tot ce există provoacă, mai devreme sau mai târziu, coşmarul”. Toate, însă, la timpul lor! Personajele lui Ion Lazu, în tragismul lor, au în comun: iubirea, furia şi îndrăzneala celui dat la marginea vieţii de o soartă nedreaptă, de a se măsura cu Dumnezeu. Fiecare, cu armele lui. Vera, alesese tăcerea. „De ce tace mama? Vezi bine, ea ştie despre copiii ei o serie nesfârşită de lucruri. Cine altul, dacă nu ea, le poartă în suflet”. Chipul mamei (prin sufletul ei, aburind ca o pâine caldă) e un omagiu adus femeii în literatură. De ce nu mai cântă inima Verei? „Eu nu am mai cântat după ce l-am pierdut pe Mihăiţă”, se destăinuie ea. Cugetă însă adânc: „Să mă fi aruncat în coama unui astfel de cântec, plin de haz; numai că eu n-am mai putut îngăima o silabă, mi se punea un nod în gât cât pumnul”. Şi, continuă autorul: „Cât despre hărmălaia din mintea ei: asta era altceva. Şi-n capul altora o fi la fel? De ne-am da toţi drumul la gură, pe cât de învârtejite ne sunt gândurile, s-ar speria ciorile, vrăbiile şi celelalte înaripate, s-ar ridica înspăimântate la cer şi n-ar mai cădea de acolo decât moarte de oboseala zborului....”. Iar Grigore: „zice el multe, la necaz...” Parcă-l auzi pe Grigore povestind întâmplări de pe malul Nistrului. Grigore ştie că au şi povestirile rostul lor şi a lor rânduire lumească: „Nu există decât întâmplările dintr-o viaţă, şi apoi povestirea lor. Spui povestea, rămâi gol, pustiit. Unde e tumultul vieţii tale? S-a risipit ca o nălucă...” După Grigore, evident ne-am întreba şi noi: are sens, efortul unuia sau altuia, de a nara întâmplări ce par dintr-un cântec sadovenian, de demult? Pentru a răspunde, va trebui mai întâi, să-i dăm cuvântul autorului, întărindu-i astfel, cele spuse, ca un bătrân înţelept: „Îmi pare acum că anume acesta a fost efortul dintotdeauna al scriitorului: să vorbească despre lucruri care nu mai sunt, ca şi cum ele ar mai fi, şi ca şi cum prin asta le-ar putea face să existe, în continuare. Conştient că vorbeşte despre lucruri trecătoare, el încearcă să le încetinească pe cât posibil căderea; să le facă un pic veşnice...” Întărim şi noi cele spuse de autor, evocând capitolul „Călătoria”, capitol ce pare a fi ieşit de sub pana unuia ca Gogol. Ce poate fi rostit, mai simplu, mai clar şi pe înţeles, înţelept şi aşezat, precum cele gândite de Vera, femeia simplă care a crescut 5-6 copii? Să-i punctăm din nou vorbele: „Te repezi să-i tai capul omului. După aceea îţi dai seama că te-ai pripit. Î-l mai lipeşti la loc?” Aşadar, ce-ar mai fi de spus? Ne asumăm clocotul şi zbuciumul sufletului ei. Inima îndoită a Verei, pe parcurs cât a durat călătoria (după 40 de ani de la refugiu ) spre locuinţa din Bucureşti a fiului ei, e un amestec de zbucium şi gânduri spre locurile natale de pe malurile Nistrului, conştientă că asta nu se va mai realiza. Copleşitoare, însă, gândurile. Remarcabile, însemnările unui autor înzestrat cu ochii unui pictor, mult prea grijuliu, la orice detaliu. „Dreptate pe hârtie – cine are nevoie de ea?” – se întreabă autorul la finalul romanului. Dacă setea şi foamea de absolut, nu pot fi satisfăcute de flacăra celui care scrie (aici, probabil că vom fi de acord cu convingerile lui Sartre, care, înţelegea că pe acest tărâm nu se pot înşira doar cuvinte, cuvinte...), păi atunci, nu ne rămâne decât să-i urmărim traiectoria „celui” despre care se scrie, că, pesemne, o şti el ceva. Omul care scrie, înfruntând doar cu pana sa un imperiu al cuvintelor, poate fi retoric (şi, bine că este aşa), dar omul despre care se scrie? Înfruntă „el” viaţa şi lumea, în sensul şi nota ei adevărată, ori, devine prin prisma celui care scrie, doar purtătorul de imagine al „tragico-comediei” piese, numite viaţă, şi construită tiranic de pana celui aplecat asupra colii de scris? Eu, sau tu, cititorule, vom răspunde deopotrivă pentru a petici o inimă şi în noi zdrenţuită după plecarea părinţilor noştri. Pentru a acoperi cu povestea celor doi, Grigore şi Vera, un suflet pe care chemările depărtărilor ne împing într-acolo, rămânem doar cu tristeţea că am ajuns la sfârşitul romanului, de nu mai avem, iată, liniştea de a nu fi spus încă totul, în trecerea noastră pe pământ.     
                                                                                                                                                                                         (va urma)



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu