În
copilărie, am ştiut de la mama, că unde se termină un basm, începe al doilea.
Când eram copii, abia aşteptam să înceapă basmul. Tot cam pe atunci, unii îl aşteptau pe
Godot să vină, iar în vremurile de azi, oameni noi la cârma cetăţii s-au tot
perindat, dar noi nu mai ştim de unde se termină basmul cel urât şi începe al
doilea, cel aşteptat, chiar nici nu mai ştim dacă cel ce are să vină să-l
înceapă, o să strige ca în Zaharia Stancu: „- Tudoreee... Deschide poarta!...”. Iar poarta, abia aşteaptă să fie dată la o
parte, să intre neamurile venite din Uniunea Europeană. Şi, odată cu pupăturile
şi îmbrăţişările ce se vor da de o parte şi de cealaltă, să înceapă apoi
petrecerea. Şi, asemeni ilustrului personaj, tata o să deschidă poarta şi o să strige
mamei: „Femeie iată pe fiul tău! Aduceţi viţelul ce-l îngrăşat şi tăiaţi-l; el
era pierdut şi a fost găsit.” Aşteptare grea, ca în noul roman românesc
complicat şi sofisticat!
Tot aşteptându-l pe noul Godot, mă gândeam
la Dostoievski, şi la „Idiotul” său. Prinţul Mâşkin mi-a devenit drag, atât de
drag, încât uneori îi trimit prin spaţiul timpului rugăciunea mea pentru
îmblânzirea scorpiei de Nastasia Filipovna, cât şi pentru dragostea ce i-a
purtat-o. O altă copie a fiului Domnului, rătăcitor pe acest pământ, ne-a dat
Dostoievski într-o cutremurătoare poveste de dragoste. A vrut să ne ofere un om
minunat, un om „fericit” spre a umple firidele goale din sufletele celor care
aveau a-şi deschide larg braţele a îmbrăţişare. Voia să facă din oamenii răi, irecuperabili
societăţii, oameni minunaţi ca şi el, dăruindu-le acestora şi ceea ce părea la
prima vedere că nu posedă. N-a fost să fie, domnule prinţ Mâşkin!
Truda scriitorului, pe acest pământ şi în
această lume, zguduită de transformări psiho-sociale, mi se pare comparabilă,
cu truda furnicii, pusă să escaladeze muntele; rostogolită de vânturi, furtuni
şi chiar viscole stârnite în calea ei, dar, fără a lăsa din spate povara grea
peste măsură. Un nou prinţ, asemeni unei furnici ducându-şi povara dragostei,
cine ştie unde, cine ştie pentru cine, cine ştie dacă nu pentru a realiza o
izbândă aici printre oameni, aici, pe pământ eşti şi tu cel căutat de
scriitorul contemporan, încercând să te agaţe într-un fel şi să te zidească
într-o filă de carte.
O furnică, poate, roabă a poverilor acestei
vieţi. Şi nu numai... Da, cititorule; tu, cel care te uiţi acum la mine cu
buzele ţâţâind a mirare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu