140. Nicolae Ciobanu (sau) Sentimentul nostalgic după copilăria şi vorba humuleşteanului Creangă

1. Despre potrivirea durerii lăuntrice

Scrierea (cu dulceaţă de flori de salcâm) din povestirea „Bucătăria noastră cu şi fără fereastră”, de Nicolae Ciobanu din Piatra Neamţ, este o alunecoasă şi serioasă incursiune în apele răcoroase ale ţinutului sufletesc, în care s-au hârjonit înaintaşi de seamă ai literaturii noastre: de la Ionel Teodoreanu cu al său „La Medeleni”, până la Mateiu Caragiale cu al său „Craii de Curtea-Veche”. Povestirea, e o continuare a unei istorisiri mai vechi (despre ale căror întâmplări nu ne-am bucurat încă), cam de pe vremea „când ne clădeam 8-10-12 pe ea (sania bob - n.n) – şi ai săi – vreo trei ani s-au tot chinuit cu chiriile” de nu mai ştiai, părinţi şi copii, pe cine să vezi mai întâi „claie peste grămadă-ntr-o odaie”. Locurile natale devin simbolul universului acestuia mirific al copilăriei, cu grădinile megieşe de pe coasta satului şi „ogoitoare-n miasme”. Nicolae Ciobanu e deopotrivă romantic şi liric, un pic ironic şi hâtru, în stilul povăţuitor al lui Creangă („iaca, na poznă, că am uitat”), dar şi sobru narator când pune punct frazei, atunci când pătrunde cu ochiul în înălţimile cerului, iscoditor în a afla totul despre potrivirea durerii lăuntrice, cu mirarea de a se încânta de frumuseţea lucrurilor din jur, cu oamenii întâlniţi şi cumpătul lor. Copil fiind… „în zilele cu miroase-a-cârlig de nas şi miorlăituri”, se strecura pe sub ferestrele de obicei larg deschise ale locuinţei natale, nu atât pentru a speria cu răcnetele sale, musafirii, cât a trezi câte ceva în zâmbetele distrate ale gazdei. Ai sentimentul lui Paşadia din „Craii de Curtea-Veche” care trăia cu schimbul două vieţi. Dacă pe Paşadia, vedenia trecutului „în care se cufunda cu patimă, era singurul lucru în stare să-l mişte”, ei bine, imaginaţia unei „stradele” „ce ne ducea uliţarnic, până ce ne vărsa laia, droaia în gunoaiele ce precedau valea Moldovei” îi stârnesc lui Nicolae Ciobanu, viforniţe printre amintiri. „Moşule, dar parcă te-ai apucat să vorbeşti” – spune la un moment dat, trezind personaj şi narator în miezul acţiunii. Nenea Costel e cărpănosul din aceste amintiri, canţonetele şi Malaghenia fredonate de acesta, devin tablouri „pictorii” ale anilor aceia, iar „strada lui Cantemir” era locaţia ce adăpostea căsuţa „de zâna dumbrăvii”. Nu ai cum trece peste acei ani ai peregrinărilor şi tracasărilor din loc în loc, când „pe lângă căruţa tocmită să ne ducă mobila şi catrafusele, şi hodrobeiele la o altă destinaţie” (puşcăria „dintre livezi, de pe vestita Agarici”… „pavată-n macadam albăstriu!” cu aer de conac), devine simbol al unei altfel de „incantaţiuni” teodoreene. Dacă Olguţei, din „La Medeleni” i se umplea pieptul cu nostalgii de crivăţ la auzul versurilor lui Villon, nouă ne este „oblonită la ferestre şi uşă ca pe vremuri moara Norocului” – înţelegerea. Adică: numai poezie nu putea fi în inima unor oameni care, în sfârşit, se ostoiră la crâşma lui Avrum „lăcătuită în drugi de fier ce nu s-au dat jos, decât odată cu demolarea ei nevoită, grăbită de intemperii” spre fericirea(?) sau nenorocul familiei sale? Fiindcă, aici în noua locaţie, de ce să n-o spunem pe şleau: „iarna făceai pe tine de frig”. Aşadar, vedeţi ce crivăţ era şi în pieptul plin de nostalgii ai noilor locatari?

                                                      (va urma)