136. Peştişorul de aur

Ţopăind într-un picior ca o mierlă

Venea dinspre casa de pe deal,

Unde se zvonea că locuia ştima cea rea.

Şi nu mai era nimeni pe strada albită de soare

În afară de ea.

Mă scăldasem în iaz

Şi ca să nu mă zărească m-am ascuns

După o tufă de bozie

Boţit de nămol şi cercetat de furnici

Mici şi ciudate.

Încremenise şi cerul deasupra

Norii, în parte.

Până şi păsările rămâneau nemişcate în aer

Cu aripile tăioase ca nişte seceri

De care altădată aş fi făcut poate mult haz.

Ea cobora plutind ireală

Prin pelinul şi mărarul sălbatic

Până aici pe tăpşanul cu iarba ruginită şi pală,

Podbalul roşcat şi rochiţa rândunicii pătată,

Ca sângele uscat al iepurilor vânaţi în câmpie.

Privirea ei tristă, îndepărtată...

M-a zărit? Sau poate mi s-a părut mie!

Nu înţelegeam nimic

Din ce mi se întâmpla

Ţipătul unei păsări negre i-a atras atenţia şi ei

Pe partea aceea nu erau ulii

Poate doar turturele şi porumbei.

Apoi m-a zărit şi ochii ei scrutători

Mi-au atins faţa.

Am întrebat-o: „Ce vrei?”

Vântul îi mişca o şuviţă rebelă

Părea mută, ori chiar era

O prinţesă rece ca gheaţa.

I-am pus cerceii în palmă

Cerceii pierduţi

Şi găsiţi de mine pe tăpşan. Cercetaţi

Cu luare aminte.

Peştişorul de aur mi-i scosese-nainte

Sau drăcuşorul cu ochi bulbucaţi?

I-a luat c-un surâs.

Cred că mă privea cu ochişorii ei

Ca pe un diavol micuţ

Sau poate atât mai ţin şi eu minte.

Şi fugii înapoi spre strada albită de soare

Ca un spiriduş hohotind tot mai sus.

Nu înţelegeam nimic din ce mi se întâmpla

Chiar îmi era mult peste putinţă.

Poate că ea

Fusese peştişorul meu de aur

De care avusesem eu parte.

Şi ar fi trebuit să-mi pun măcar o dorinţă.

Pentru prima oară însă mi-aş fi dorit

Să plec şi eu în lumea cea largă

Cum plecase Călin file de poveste, în noapte

După doi tăciuni să-ntreţină un foc

Că până la Luna

Ce bătea în casa unde dormea fata

Aş fi ajuns şi eu

De mi s-ar fi urat un pic de noroc.

Şi chiar am plecat şi m-am întors peste ani

Acolo unde copilăria rămăsese plângând

Cu suspine,

Printre boziile de la iazul de peruzea

Şi cei câţiva oţetari.

N-am mai găsit la vechiul conac în ruine

Peştişorul de aur.

Să-i spun ce-mi dorisem cândva.

Doar o bătrână, în scrânciob ghemuită.

Nimic altceva.

Şi-n grămezile de gunoi din jur

Scormoneau nestingherite la râme

Nişte găini porumbace, bătrâne.

Bătrâna a ridicat o singură dată capul;

Nu părea să mă fi văzut.

I-am atins mâna netedă cu vine subţiri...

O singură dată.

Căci acel gând, de demult,

Altfel,

Nimeni nu l-ar fi aflat, vreodată.