2. Cu icoane şi imagini
Descrierea unei asemenea lumi
intrată în amintire, îmi aduce aminte (după mulţi ani, ce-i drept, de la
părăsirea satului natal, de ai mei, tot într-o căruţă încărcată cu „calabalâc”)
de locurile mele natale: satul Tătaru din jud. Constanţa. „Bozii, brusturii şi
cucutele de generaţii succesive fosilizate transformau mica grădină într-o
stranie junglă”… Şi, îmi pare, nu autorul descrie toate acestea, ci eu,
încercând a-mi trece pe dinaintea ochilor, imaginea unui sat dobrogean de
demult. Viaţa de univers miniatural şi prozaic a mahalalei, lăsase în Ivan
„copilul uriaş şi altceva nimic” din „Maidanul cu dragoste” a lui G.
Mihail-Zamfirescu, un orizont fără elanuri, redus la nimicurile mari şi mici
ale intrigilor purtate în mahala de la o poartă la alta. Dar, imaginea rustică
a copilului Nicolae Ciobanu, nu pare a avea nimic comun din dragostea celuilalt
erou, ce încercase inutil să îmbrăţişeze turma dobitocită „de trudă şi mizerii,
cu traiul ca o tăvălire în cocină”. Şi totuşi! Să ni-l închipuim îmbrăcat, în
„ţoale de-ale noastre, moi cu ţuhali din buci de cânepi” pe eroul acestui
prezent episod „humuleştean”, nu-i chiar aşa, o treabă de trecut cu vederea!
„Aşa că arătam ca un pui zburlit, tăvălit prin sare şi piper” – şi numai iacă!
o altă imagine a copilăriei îţi este zugrăvită. Dincolo de „traiul de cocină” a
eroului lui G. Mihail-Zamfirescu, ori a petrecerilor de pe vreme „de lapoviţă
şi zloată, în clisa uliţelor fără caldarâm şi fără nume de pe la margini, prin
funduri de maidane pline de gunoaie şi de mortăciuni”... descrise de Mateiu în
„Craii de Curtea-Veche”, Nicolae Ciobanu (pentru a ne trece moftul şi
supărarea), ne redă în a sa naraţiune „acel desuet al copilăriei mele farmec”.
Acum, vraja bucătărioarei cu fereastră spre vecini, le dă celor doi fraţi
aliniaţi în peretele despărţitor dintre antreu şi bucătărie „precum ciorile
fumurii pe gard” – „condimente cu zeamă de curea, urecheli, dupaci şi
<<mai faci, na mai faci?>>”. Că, la auzul unor astfel de vorbe,
bine meşteşugite, nu că am fi zeloşi, dar poate „suspina ea de pe unde ne
vedea” şi sfânta Vineri. Aici, spectacolul e trecut prin graiul acelui „coţcar”
care nu mai ştie a vorbi decât în ziceri şi pilde ca scoase din „sacul de
minciuni” al predecesorului său, Ion Creangă: „Vai de obrajii plesniţi,
perciunii traşi, urechile lungite, cefile dupăcite şi cururile curelite şi
durligile cu varga vârstate”... (sau)... „drept rugăciuni auzeai chiu şi vai,
de schelelăiau coteii şi miorlăiau mâţele, cât de foamea lor, cât de mila
noastră”. Limba, e numai o modalitate de reprezentare, o altă gesticulaţie
aici, şi-ar pierde tot farmecul povestirii. Furat, însă, de toate aceste
megieşe vorbe, naratorul uită de construcţia naraţiunii care pare a o lua şi
dânsa după toporul lui Dănilă Prepeleac. Asta, în arta narării, înseamnă să nu
auzi „zvâcnetul” toporului şi să te cam culci oleacă, pe urechea vorbelor
amăgite cu icoane şi imagini.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu