145. Refugiul din "Veneticii" lui Ion Lazu:necunoscuta din spatele frontului, pe vreme de razboi

 

3. Viaţa – un fluviu care curge mai departe

     Îl înţelegem pe autor, abia când afli ce spunea Cioran despre nenoroc: „Fericitule Iov, care nu erai silit să-ţi comentezi strigătele!”. În rest, parcă îl auzi pe Grigore, pustiind cu cuvintele sale întâmplări ceva mai vesele de pe malul Nistrului. Nenorocirea are o parte bună: ne învaţă să-i cunoaştem pe oamenii adevăraţi. Destinul fiecăruia (ne dă de înţeles autorul), se făureşte prin caracterul pe care ţi-l dezvălui singur cu prilejul unor astfel de nenorociri. Şi, fiindcă o nenorocire nu vine niciodată singură, asistăm şi la clipa care vine să-i ia prin surprindere. Găiţoaia, izgonită din casa concubinului, îşi cere înapoi căsuţa în care refugiaţii din Basarabia, repartizaţi de autorităţile locale, începuseră să se integreze cât de cât, la cursul firesc al vieţii. Familia Manu se mută la Sărăceşti, nume predestinat parcă secetei şi foametei din 47, descrisă de autor la pag. 204-205: „dar lumea spunea că dacă nici moaştele sfintei nu aduc ploaia, o să ne mâncăm între noi, ca moldovenii”. Scenei morţii lui Papa (în sanatoriu) de dublă pneumonie, îi urmează scena trecerii în nefiinţă a copilului cel mare, Mihăiţă, asemeni pârjolului, dintr-un timp venit să lase pustiu, după tot ce a mai rămas pe vreme de secetă. Timpul (va demonstra autorul şi în „Veneticii”) va încăleca omul, lipsindu-l de şansa de a lua calea demiurgului, pe care o viaţă l-a venerat. Transcriu aceste gânduri, numai pentru cititorul meu, chiar dacă trăirile sale sunt departe de ale autorului care şi-a scris cartea cu gândul la câţi alţi părinţi ai lumii acesteia. Mi-e greu acum, să spun, dacă partea a doua a romanului „Scribul familiei”, şi-ar fi avut sau nu locul după o primă parte, diferită ca stil şi scriere de prima. Dar, nu-mi pot ascunde acum, mărturisind aici, că lacrimile cele strecurate pe la colţurile ochilor, au venit abia în partea a doua. Aşadar, doar în partea a doua, o bună memorie a autorului, dă prilej cititorului să asiste la cele mai nostalgice - şi idealizate chiar - tablouri de familie, unde evocările sunt tratate realist şi întregesc înţelegerea personajelor din prima parte. Asistăm la un al doilea roman, care ne dă cheia înţelegerii evenimentelor desfăşurate în prima parte. Sufletul autorului e tot timpul cu gândul la cele demult petrecute, iar memoria sa, îşi retrăieşte trecutul prin povestirile personajelor care duc viaţa romanului mai departe. Aici, autorul are ceva din destăinuirea lui Voiniţki, fiul văduvei Maria Vasilievna, din „Unchiul Vania” al lui Cehov, care spunea aşa: „Iată, va ploua şi natura se va împrospăta, se va înviora. Dar eu voi rămâne plouat. Zi şi noapte, ca un spiriduş, mă apasă gândul că mi-am pierdut viaţa irevocabil”. Nu mulţi scriitori români manifestă o atât de corectă înţelegere a mentalităţii satului, încât (chiar idealizate) trăirile unei familii să coincidă cu trăirile unei comunităţi. Aici, intervine pana autorului, singurul care cunoaşte destinul şi interesele personajului creionat. Cu atât mai mult, cât, numai o inimă de femeie ca a Verei, le poate ascunde atât de bine ca să nu le ghicească toată lumea. Omul lipsit de îndoieli, e tot atât de departe de lumină ca întunericul planetar. Ceea ce nu e şi cazul Verei, care prin Anişoara (sora autorului), destramă încâlceala acelei nopţi de pomină, cum a fost cea cu furatul cailor. „Că viaţa nu se încurcă”, cum bine spune naratorul.

                                                                           (va urma)