De la
întâmplarea cu iepurele şchiop, odată pătruns în ţinutul interzis numit Valea
Plângerii, prinţul nostru, a ştiut că nu-i de ajuns o iluzie cu care să-ţi
hrăneşti visele şi care poate să excludă din viaţa ta singurătatea; iar noi,
ştim, că abia de aici începe basmul cu cel pornit să cucerească tinereţea fără
de bătrâneţe… ca don Quijote, pornit să cucerească morile de vânt. Deşi, nu
crede, că numai ele cuvintele au să-l facă pesemne cândva împărat, poetul care
a zămislit basmul, nu părăseşte tărâmul iluziei cu care se mai minte câteodată:
el este asemenea lui Sancho, care nu mai este dispus să-şi urmeze stăpânul,
să-şi piardă timpul adică, şi renunţă, întrucât, e aproape convins că acum
cuvântul, este uimirea omului în încercarea sa de a intra în legătură cu
divinitatea. În copilărie, niciodată n-am fost mai aproape de Dumnezeu, ca în
preajma sărbătorilor de iarnă. Când veneau sărbătorile, şi flăcăii mai mari
porneau cu buhaiul sau capra, prin curţile oamenilor, noi, copiii, atraşi ca de
un magnet invizibil, ne ţineam ca scaiul, de ceata acestora.. Ne ţineam însă la
o distanţă oarecare, nu pentru că ne-ar fi vârât aceştia ciomegile între ochi,
cum mai făceau unii pe nebunul, ci pentru faptul, că măştile pe care le purtau
flăcăii din ceată, ne producea multă spaimă. Nu era spaima de care spune
H.G.Wells în „Omul invizibil”, şi unde „copiii care-l zăreau pe înserat visau
noaptea căpcăuni” şi „închizând uşa, doamna Hall simţi că i se zbârleşte părul;
pe faţă i se citea uimirea cea mai adâncă” de a făcut-o să-şi scuipe în sân, şi
să murmure: „Niciodată nu mi-aş fi putut închipui aşa ceva… Doamne fereşte!”.
Spre deosebire de spaima copiilor de care vorbeşte Wells, în cazul nostru, pe
atunci, era o spaimă care îţi stârnea intens curiozitatea. Asta, pentru că realitatea,
de astă dată, nu putea fi confundată cu altceva, şi poate, pentru că şi noi ne
străduiam de aproape să recunoaştem sub măştile care de care mai hidoase, şi
mai pocite, pe câte cineva cunoscut. Nu ne păştea nici o primejdie, din partea
celor care jucau capra sau buhaiul, fiindcă le cunoşteam regulile. Se ştie
însă, că o mască, trebuie să fie în primul rând, pocită şi urâtă; şi de aici
cred că provenea spaima noastră pentru omul cu mască. Poate nu mi-aş fi adus
aminte de toate astea, dacă, în primii ani de şcoală, învăţătorul nostru nu
ne-ar fi dus într-o bună zi la căminul cultural din comuna apropiată, unde urma
să aibă loc o reprezentaţie, dată de către un teatru de păpuşi, din Constanţa.
Era primul teatru de păpuşi pe care aveam să-l vedem. Ce bucurie! Aşteptam cu
emoţie în sală şi, deodată, cortina s-a dat la o parte, şi au apărut păpuşile:
mici, bondoace, pline de haz, fără măşti de parcă erau vii, naturale. Nu
reuşeam să dezlegăm misterul ce le învăluia. Vorbeau, râdeau, se agitau… ele
singure, pe toată scena. Toată sala era în picioare; aplaudam, plângeam,
râdeam, tropăiam din picioare ori strângeam din dinţi şi pumni, sau ripostam cu
voce tare la replicile acestora, ne aruncam căciulile în sus de bucurie, după
cum personajele, intrau în conflict, ori ajungeau în cele din urmă la o bună
înţelegere. Un an întreg, dacă nu mai bine, de la această întâmplare, pe
uliţele satului, băieţi şi fete, ne strigam cu numele acelor păpuşi, ajungând
să ne identificăm într-atât cu acestea, încât nu ne mai strigam pe numele
noastre adevărate. Ne luam până şi la harţă din cauza lor. La supărare, unora
le cântam chiar în strună, aşa cum auziserăm acolo pe scenă: „Zmeurel şi
Zmeurica, plânge toată ziulica… sâc, sâc, sâc!”. Mi-aduc aminte de toate astea,
cu atâta nostalgie, de parcă în toată copilăria mea, nu a fost bucurie mai mare
ca acel teatru de păpuşi. Peste ani, însă, mi-am luat fiul (cam de vârsta pe
care o avusesem şi eu, la primul teatru de păpuşi) şi am intrat la un alt
teatru de păpuşi, din alt mare oraş. În locul păpuşilor, pe scenă a apărut un
om în carne şi oase, dar un om cu mască. Apoi un altul. “Erau acolo şi două
sperietori adevărate din zdrenţe/ cu câte o bejarcă de pălărie spartă-n cap/
Foarte urâte, aduceau a oameni mari”, cum spune M. Sorescu în “La Lilieci”, de
parcă ar fi fost prezent şi el la acel spectacol, care vorba poetului: “a-ntors
tot satul cu curu-n sus”. Dacă în copilărie, oamenii cu mască, porneau capra
sau buhaiul prin sat şi ne dădea acea “spaimă” care ne stârnea curiozitatea, de
astă dată, nu numai eu, dar până şi fiul meu a tresărit strângându-mă puternic
de braţ, încât, am fost sigur că dădusem greş, şi nu-mi puteam ierta că-l
dusesem la acel spectacol. Aş fi vrut ca şi omul cu mască de pe acea scenă,
care încerca zadarnic să salveze piesa unui autor mediocru, să-şi strige la
final vina, să ceară tuturor copiilor din sală să fie pedepsit. Sau, să-şi fi
cerut iertare pentru aplauzele puţine pe care nu le-a meritat; pentru faptul de
a-i fi înşelat pe micuţi. Dar, - în cazul lui – până şi iertarea ar fi fost o
pedeapsă, vorba cuiva. Sau, atenţie, la spusele doamnei Hall din “Omul
invizibil”; –“Doamne fereşte!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu