marți, 10 aprilie 2012

133. Sufletele noastre, prizoniere (cvp)



În timpul Drăgăicii am fost „agresat” şi eu, ca şi restul vizitatorilor, de reclama care se făcea de la un microfon, la un circ al animalelor, unui corb, ce era (nici mai mult, nici mai puţin) decât “corbul vorbitor”. Măcar pentru beţia de cuvinte a prezentatoarei, care punea acest corb într-o lumină demnă de invidiat, chiar şi pe autorul acestuia, poetul Edgar Alan Poe, ar fi trebuit să intru şi să văd minunea. Şi am intrat. Ascuns lângă intrare, într-o colivie prea mică pentru strania pasăre, noptatica pasăre poelriană, prăpăditul corb, jalnica creatură, înghesuită de privirile curioşilor, căuta să se apere, îndesându-şi penele de gratiile coliviei în care era expusă. O, sărmană pasăre! – rudă a renumitului corb care ai fost cândva! Dacă te-ar fi văzut Poe pe tine acolo, mică-strâmtorată, expusă batjocurii şi atribuindu-ţi calităţi ce nu le posedai, oare te-ar mai fi cântat cu atâta patimă? Celebrul vers-replică ce ţi se atribuie – netraductibilul „nevermore” s-ar mai fi scris?
Dar, nu uitam că în timp ce corbul lui Poe venise pe fereastra poetului, aşezându-se pe bustul de bronz al filozofului din salon, de undeva, din necunoscutul ce se numea „deplina libertate”, acesta din bâlci, se apăra de curioşi, după gratiile unei mizere colivii şi nici măcar nu ni se sugera să luăm aminte că auzise vreodată de celebrul vers, şi de celebrul poet. „Dacă ţi-e teamă de mare, de ce te sui în luntre?” – sună o zicală venită din popor. Iată că merg pe stradă şi semenii mei trec încolo şi încoace în deplină libertate, şi trişti. Ceva, îmi spune că sufletele lor, sunt ca şi corbul drăgăicii; prizoniere în coliviile vremurilor care le-au strivit aşteptările promise de noii aleşi ai cetăţii. Sau poate, a fost o vreme când am trăit cu toţii ca acel sărman corb din colivia în care era ţinut prizonier, fără voia sa (chiar şi acum), indiferenţi la enigmaticul “nevermore” ce traversează ca bumerangul, muţenia pe dinlăuntru? „Dar ce putem cuprinde noi/Din tot ce n-are margini/Când mintea noastră de noroi/E-o carte fără pagini” – spunea poetul nepereche al neamului românesc. De ce spusese Thales, că, cel mai greu lucru pentru om, este acela de a te cunoaşte pe tine însuţi? În mod normal, n-ar trebui, decât să întindem mâna după razele soarelui pentru a pipăi limitele fericirii. Dar, de ce o fi urzit zeii nefericiri oamenilor? Ca generaţiile viitoare să aibă ce să cânte, ne sugera Mallarmé. Sau, mai ştii? Pentru a nu avea linişte, nici acum, nici după aceea, cum bine spunea Cehov: „Numai morţii pe care nu vrea să-i primească pământul umblă aşa, noaptea”. Te pomeneşti! Corbul lui Poe, o fi fost vreun suflet rătăcitor pe pământ! Ia să vedem, ce ne spune poetul: „Dar, în neagra-i sihăstrie, alta nu părea că ştie,/Sufletul şi-l îmbrăcase c-un cuvânt sfâşietor,/Mut rămase, ca o stană, n-a mişcat nici fulg, nici pană...”. Şi, tot privindu-l pe cel din colivie, atunci, la Drăgaică, mi s-a făcut dintrodată milă. Milă pentru un biet corb, pe care îl priveam printre gratii, iar el, mut şi nemişcat, mă privea dintre gratii. Afară, lumea se distra în bâlciul deşertăciunilor...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu