137. Lina, fata de pe lac

Mândru bunicul se ştia la vânătoare cu ortacii

(cioc de sturz îşi lăsase niţel)

Ogari şi cai. Pâlc de călăreţi

sărind de prin mărăcini şi tufari

în alergarea mistreţului cât un viţel.

Abia se iţiră ei înşirându-se pe lungul văii

În dreptul iazului lângă arţari.

Şi drept vă spun: nu era un iaz oarecare

Pânză să fi fost, albastră, de culoarea petalei de in,

de o sută de coţi;

că mulţi ar fi vrut să îngenuncheze acolo

şi din pumni să-şi arunce în faţă apa fermecată

câte puţin.

Mândru bunicul s-ar fi privit în pânza aceea

cât nesfârşirea cerului. Şi drept vă zic,

pe faţa lacului nu se izvodea nici o undă.

Doar poate cele câteva păsări răzleţe

croncănind blestemate. Şi inima zeului

încercând să mai tragă de timp câte un pic.

În acest timp vulturii pluteau neobosiţi

deasupra codrului;

ce codru, veţi zice, şi el un zeu

ştiut cum se văita de-cu-seară

înfiorând iazuri şi izvoare

până-n adânc sub pământ, bunăoară.

Dar nu era timp. Sus în nesfârşirea albastră

vulturii se roteau în mare tainiţă.

În tainiţă şi inima lui auzea

un ropot de copite, un ţipăt de femeie: uimire!

Gândul lui era deci, la casa cu lumină în geamuri

la umbra încremenită în visul lui,

după perdelele unde o ştia pe Lina

murind de iubire.

Călăreţii îşi scoseseră flintele încărcate

cu iarbă şi gloanţe. De-a lungul şi latul

săreau peste mărăcini şi tufari câte doi deodată:

„La arme, strigau! Să nu scape vânatul”

Dar la nimic din toate astea

nu era acum inima lui:

„Ia Doamne şi stânca aceasta de la inima mea,

acum când focul arde

şi nici o apă n-o poate stinge vreodată!”

Atât aştepta el. Să sară în şa

Şi să gonească-n neştire

Să-i ducă un pumn din apa fermecată iubitei

că tot promisese asta cândva:

„Pune tu maica mea, stepă a Dobrogei tu!

Până la ea, rugă subţire: «pe munţi - pune punţi

pe codruri, pune poduri

şi pe la margine, dorurile noastre,

păsări de aur în copacii de aur».

Slavă ţie şi, apără dragostea aceasta

şi ea lovită pe nedrept,

asemeni vitei lovită năprasnic între coarne,

şi pune hotar. De-a stânga şi dreapta arşiţei

care mistuie umbre”. Cele,

după perdelele unde o ştia pe Lina, fata de pe lac

murind de iubire.

Ascultă şi tu căluţul meu, reazemul meu

fratele meu mai mare!

Cum se frânge inima mea,

Lunecând spre celălalt capăt de zare.

Auzi vântule,

cum se frânge inima Linei?

Ca pe vremea cumplitelor trăsnete şi şuvoaie,

fă-ne tu pasul peste aceste dureri.

Ca valul urlând în maluri scobite de păsări,

ca valul de mare!

Ca pe vremea mult încercatelor noastre puteri.

Când până şi moşnegii pădurii clătinau a mirare”

Cântecul Linei? Ca firul de tors curge-n mister.

Ca din mâna bietei ţări şi sufletul nostru se roagă.

Şi acum, reîntors ecoul şi el pe cărare:

… pune-te tu hotar, maică a mea:

«pe munţi – pune punţi

pe codruri, doar poduri. Iar pe la margine,

dorurile noastre, păsări de aur în copacii de aur»

Slavă şi ţie, stepă a Dobrogei! De la fluviul şerpuit

până la Marea cea mare!

Şi vântul auzea. Despuia frunzele.

Toamna se risipea şi pe acele cărări străine

după arşiţa din inima sa

şi spre casa cu lumină în geamuri luneca.

Acolo, acolo Lina din inima lui

aştepta.

L-am văzut pe bunicul atunci.

Luneca înghiţit de stepa Dobrogei

care nici ea nu era cât un iaz oarecare

şi suflase în visul lui. Nimicindu-l.

Cal şi călăreţ. Înghiţiţi rând pe rând

fiecare.

Sus în nesfârşirea albastră

vulturii se roteau în tainiţă

că tot le promisese şi lor cineva

un pumn din apa fermecată.

Şi făcuseră cât de cât un hotar

la această nedreaptă şi ultimă

redută prin arşiţă.