S-ar
putea spune că oamenii, tot răscolind printre amintiri, se întorc când şi când
– chiar dacă fără o nostalgie anume – la acele momente ale vieţii, când, viaţa
trăită nu-i decât o grozăvie de care ai vrea să uiţi, şi nu se poate; seamănă
cu întunericul în care orbii excelează prin concentrare a atenţiei, gata să
surprindă din atemporal şi aspaţial până şi tăcerea îngerilor. Când ne vorbea
despre război în rarele momente (şi înţelegeam că nu-i făcea defel plăcere),
sufletul tatei devenea ca o casă în care o femeie cântase, născuse şi copii, şi
acum “îşi petrecea până la poartă bărbatul care pleca în război” cum ar fi spus
Ilya Ehrenburg despre un personaj în “Furtuna”. Când depăna amintiri despre
război, acestea îi erau cele mai triste amintiri. Peste tot: noroi până la
genunchi, tranşee întunecoase şi zori cenuşii, soldaţi mărşăluind prin ploaie,
tufişuri udate de ploaie şi noroi, frig până la limita rezistenţei, jale,
durere şi păduchi. Mai ales păduchi. Nimic din atmosfera unui basm. Fănuş
Neagu, în “Îngerul a strigat”, prin gura soldatului Predescu, zugrăveşte un
tablou al frontului, năucitor prin elocvenţă. “Eram pe front şi mă mâncau
păduchii. Da ce păduchi! Mergeai călare pe ei. Mă aşezam uite-aşa, să desfund o
cutie de conserve, şi păduchii mă târau încolo, ca pe rotile”. Istorisirea
tatei începea din clipa în care căzuse prizonier la ruşi, împreună cu Dinu
Gâlicel (zis Pobeda), un camarad de companie, din acelaşi sat cu tata. Cei mai
mulţi dintre ei, fuseseră încărcaţi în camioane, imediat după încercuire, şi
duşi către o destinaţie din care cine să mai ştie câţi mai rezistară până la
capăt, iar o parte, printre care şi Dinu şi tata, fuseseră escortaţi cu arma şi
baioneta până la un pichet de pădure, situat în apropierea unui drum de cale
ferată. Tăiau copaci şi cărau trunchiurile până aproape de calea ferată, de
unde, ulterior, erau încărcaţi în vagoane. „Dinu, care mai înţelegea ceva pe
ruseşte, ne lămurea tata, zicea, că trunchiurile copacilor le trebuiau ruşilor
pentru nişte poduri, prin apropiere”. În capul fiecărui soldat clocea acolo, un
plan de evadare, şi care să aibă cât de cât ceva sorţi de izbândă. „Dacă omu
are zile de trăit, scapă şi din faţa plutonului de execuţie”, spunea deseori
Dinu Gâlicel ca să-l mai încurajeze pe tata. Era iarnă şi zăpada i-ar fi putut
purta pe sănii până în adâncul unei râpe aflată în spatele pichetului
împrejmuit cu sârmă ghimpată, iar de acolo... aveau ei să vadă mai departe, sau
numai unul Dumnezeu, putea să ştie. Cum le-o fi fost soarta. Mai încercau câte
unii să-şi dea drumul la vale, cu buşteanul, dar santinelele deschideau focul
şi la vale nu ajungea decât buşteanul. O pată de sânge pe zăpadă şi o
mogâldeaţă răsucită cu picioarele şi mâinile sub trup, erau singurele mărturii
ale unei vieţi care fusese şi acum nu mai era. Cei rămaşi îşi făceau semnul
crucii şi se rugau pentru sufletul celui plecat către ceruri şi nădăjduiau, că
lor nu li se va întâmpla aşa ceva. Ca să scape de cea mai apropiată santinelă,
Dinu îşi înscenase un accident. Lăsase trunchiul unui copac abia doborât, să
alunece, astfel încât tata, agăţat cu amândouă mâinile de frânghia ce ancora
buşteanul, să se prăvălească deasupra râpei, simulând căderea în gol, în timp
ce celălalt, să-şi aducă astfel piciorul sub buştean, acuzând prin dureri
imaginare că tocmai îşi prinsese piciorul riscând să şi-l strivească. „Praşu,
praşu... pomoşci soldati!”, se pornise Dinu să strige. Santinela rusească,
observase ambuscada care se produsese, dar nu ştia nici el cum să procedeze; să
se repeadă ca să-i scoată piciorul „nenorocitului” de sub buştean, şi apoi să
tragă frânghia de care atârna spânzurat de mâini tata pe deasupra râpei, ori,
să aştepte până când cei din deal, observau cele întâmplate şi avea să-i sară
în ajutorul pe care pe care îl cerşea prizonierul ce ţipa ca un disperat. Din fericire pentru ei, santinela
rusească a ales prima soluţie. A coborât grabnic la locul cu pricina, şi-a pus
arma la spate, şi tocmai se pregătea cu o bârnă să ridice un pic buşteanul,
pentru a da posibilitatea celui prins sub trunchiul copacului, să se elibereze.
Atât i-a trebuit acestuia; cu mâinile, s-a prins de picioarele soldatului
prăvălindu-l pe spate. Apoi dintr-o săritură s-a repezit la gâtul acestuia,
ştrangulându-l. A înhăţat arma, şi a făcut semn tatei că era timpul să-şi dea
drumul în râpă, urmându-l apoi, pe aceeaşi pârtie. Ca de la Dumnezeu, în ajutor
le venise, picat ca din cer, un avion de cercetare care tocmai lansase deasupra
pichetului câteva proiectile, şi în zarva ce se crease, nimeni nu le observase
alunecarea în râpă. „Dinu, ne povestea tata, zicea că percepuse zumzetul
avionului nemţesc de cercetare încă din depărtare, că nu degeaba făcuse el
armata la aviaţie, şi atunci îi venise ideea evadării, dar eu nu l-am crezut,
cred că aşa a rânduit Dumnezeu să se întâmple cu vieţile noastre, altminteri
cine ştie pe unde mai rătăceam şi acuma”!? După muşchiul dezvelit de la baza
trunchiurilor din pădure se orientau spre apus, înspre ţinuturile româneşti.
Ronţăiau rădăcini de arbuşti tineri, frunze găsite la rădăcina copacilor sub
zăpadă, au tras cu arma după ciorile ce se mai aciuau prin anumite părţi, şi
carnea lor chiar li s-a părut gustoasă, dar cum în curând gloanţele se
terminaseră şi arma fusese abandonată nemaifiindu-le de folos, a trebuit să se
hrănească numai cu ce le pica de prin pădure. Nopţile îşi făceau culcuş în
scorbura copacilor sau sub troianul de zăpadă, între frunzele ce le cărau de
peste tot şi, dormeau strânşi unul în altul pentru a nu îngheţa de frig. Odată
au dat de o căsuţă şi, spionând tot ce era suflare în acea ogradă, au constatat
că acolo nu locuiau pesemne, decât două femei: bunica şi nepoata după
înfăţişare, dar putea la fel de bine să mai fie încă cineva. „Eram flămânzi şi
hărţuiţi de ger, cred că eram în stare de orice, povestea tata. Am aşteptat să
se însereze, şi lui Dinu i-a venit un gând năstruşnic. Mi-a zis:
-Mă
Ioane! O să fac eu, aici, în spatele magaziei, ca lupii. Femeile, sunt sigur că
se vor zăvorî de frică în casă, iar tu între timp, vezi pe unde te strecori, şi
ce pradă înhaţi, că altfel suntem ca şi morţi.”
Începea tata să-l imite pe Dinu Gâlicel, aşa cum făcuse pesemne ăla
acolo pe lupul, urla prelung, înfiorător, schimbând vocea mereu, arătând în
felul acesta, că o haită de lupi înconjurase căscioara aceea pe care doar unul
Dumnezeu le-o scosese în cale. Femeile, aşa cum se şi aşteptau, se zăvorâră în
casă. Trăseseră şi perdelele la ferestre, şi cine ştie în fundul cărei laviţe
se cuibăriseră de groază. Ascultându-l pe tata, cum îşi imita camaradul, nici
prin gând cred că nu ar fi trecut cuiva, că nu era acolo o haită de lupi, ci un
singur om, care se străduia să imite apucăturile haitei, fiindcă tatei îi
reuşea de minune. „Nici n-am apucat să mă strecor înspre magazie, iar Dinu
să-şi facă tot recitalul, zicea tata, că o măciucă i s-a abătut năprasnic pe
şira spinării, dându-l cu cracii în sus, prin zăpadă. Când m-am uitat înapoi,
bâta se ridicase şi a doua oară. Atunci l-am auzit pe Dinu:
- Diadia,
praşu diadia, mî rumânski... prizonierski. Nu mai da tataie... Se văita
răsturnat pe spate cu mâinile ridicate deasupra capului a îndurare, în limba pe
care o credea a fi a bătrânului bine legat, ce apăruse nu se ştie de unde, cu o
legătură de lemne în spinare. Parul se oprise în văzduh, nehotărât, dacă să
lovească ori ba, după care se lăsă moale la picioarele bătrânului.
- Păi,
aşa zi măi fecior! Români care va să zică. Şi de ce trebuie să pociţi limba voastră
de acasă? Ia, de cheamă-l şi pe celălalt, şi haidem în casă, că nu ne-om sfădi
acum în gerul ista. Auzi! S-o faceţi pe lupii!? Da, cine, drept ne credeaţi bre
românaşule, nişte babe fricoase, ori copii speriaţi de bau-bau?”
Erau în
Moldova rusească, printre oameni de-o limbă şi un suflet ca al lor – am
priceput noi – gospodari bătrâni şi buni la suflet, ca şi ăia ai lor rămaşi
acasă. Ajutaţi de bătrânul moldovean, au urcat şi într-un tren marfar, şi au
călătorit mai târziu înspre graniţa României. Poveşti cu lupi, întâmplări
îngrozitoare care îţi făcea părul măciucă în cap, am mai auzit şi ascultat şi
în alte dăţi, însă întâmplarea tatei din război, mi-a amintit mai târziu, de
discuţia purtată între mr. Henry şi Catherine din „Adio arme”, a lui Ernest
Hemingway :
-„Ce-ar
fi să nu mai vorbim despre război?” (îi spune Catherine lui Henry)
-“E
foarte greu. N-ai cum să nu vorbeşti.
…Nimic nu-i mai rău ca războiul!” (i se răspunde)
Cu alte
cuvinte, o grozăvie urâtă, oricum ar fi spusă, de oricine ar fi spusă, nu poate
să fie decât, tot urâtă. Şi nu aveam cum să trec peste tristeţea şi
singurătatea celui care povestea astfel de grozăvii, la urma urmei, fie şi cu
ochii orbului rătăcit în atemporal şi aspaţial cum spuneam la început, dar ei
orbii, au auzul treaz pentru “tăcerea îngerilor”, de a veghea, astfel, ca în
afara “câmpului lor vizual”, acest vis urât să nu se mai repete. Nici măcar
atunci când răzbiţi de foame, unii vor fi nevoiţi să urle ca lupii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu