2. Infernul refugiului
Şirul întâmplărilor, din partea I-a a cărţii, începe cam pe la începutul primăverii anului 1944, când ruşii au spart frontul la Nicolaev şi se îndreptau spre satul lui Grigore şi al Verei (Ciobărciu), ca urmare a întorsăturii de pe frontul de răsărit, unde armata română dăduse înapoi până la linia Nistrului. Cu siguranţă, administraţia românească din zonă, avea de ce să fie îngrijorată de soarta acelor români localnici, şi care ar fi putut să dea socoteală pentru participarea nemijlocită în cucerirea Basarabiei. Să nu uităm, că însuşi fratele Verei, Mihail, era înrolat ofiţer în armata română care lupta contra ruşilor. Ordinul de evacuare sosit pe numele lui Grigore Manu, cumnat cu Mihail, ofiţerul de război, îi dă statutul de refugiat, iniţial, şi de venetic, mai apoi, în rândul populaţiei care îi primeşte. Grigore primeşte vestea „cu toată nădejdea în suflet”, dar, stăpân pe sine: „Ştiu un lucru despre mine: că nici o nenorocire nu poate fi aşa de mare încât să mă desfacă în fărâme şi să nu mai fiu”. Vera, soţia lui, ca orice femeie, şi cu trei copii mici după fustele ei „rămase stană de piatră, cu ochii ţintă în ochii bărbatului”. Cele două ipostaze ale părinţilor, în febra plecării, sunt magistral surprinse, iar imaginea bătrânului lăsat în urmă, mişcătoare! Încep pregătirile de plecare. Şi, autorul ştie să apese pe pedala accelerată a narării şi simţămintelor atât de schimbătoare situaţiei dramatice, încât cititorul, le va parcurge cu sufletul la gură şi inima îndurerată, precum a mamei, care nu mai ştie în ce parte cardinală să-şi mai strige amarul, şi nenorocirea căzută trăsnet pe capul lor. Nici nu mai ştii ce să blestemi mai curând: războiul, oamenii locurilor, soarta, sau neputinţa de a interveni în destinul lor. Apoi, drumul Verei, împreună cu cei trei copii, şi ceva amintiri, printre lucrurile luate în grabă din casă, în căruţa trasă de caii conduşi de Grigore, până la trenul care să-i ducă pe refugiaţi spre locurile repartizate prin ordin: Satul Vechi din Slatina. Întâmplarea din tren (cu copilul Verei, plecat după apă, şi trecut apoi în scrâşnetul trenului care se pusese în mişcare, prin geamul de la tren), e memorabilă. Autorul mânuieşte bine naraţiunea atunci când scenele trebuie să devină dramatice. Vom mai întâlni astfel de scene, narări, care se citesc cu sufletul la gură. Plecarea din gara Căuşani are loc pe 13 martie 1944, iar pe 22, ajung în Bucureşti. Şi, pe 25 martie ajung şi în Slatina, punctul final al refugiaţilor. După un timp, soseşte şi Grigore, cu căruţa trasă de caii lui vestiţi, ce nu poate să nu atragă invidia localnicilor. Cu sosirea Donei (sora lui Grigore) şi după primul paşte sărbătorit în ţară, asistăm la un alt eveniment neaşteptat în familia Manu: naşterea celui de al patrulea copil al familiei. Travaliul disperat al familiei Manu, mutându-se dintr-o locuinţă în alta, se transmite, ca pe un disconfort, şi cititorului devenit (la acest capitol) deja părtaş la suferinţa şi necazurile veneticilor, într-o ţară care ar fi trebuit să fie şi a lor. Autorul recurge la un stil realist şi accelerează spre întâmplările care vor ridica şi tensiunea cititorului, un cititor identificat când cu unul, când cu altul dintre personaje. Şi asta, numai datorită răutăţii unor olteni localnici, care nu manifestă înţelegerea noastră de a da o mână de ajutor unor străini bătuţi de soartă. Urmează sosirea bunicului Papa (tatăl Verei), după două luni de mers, din Ciobărciul făcut una cu pământul de bombardamentele războiului. Întregirea familiei, pare a aduce liniştea în familia Manu: „cu servieta strecurată într-o straiţă, aruncată pe umăr şi cu bastonul în mână, a pornit în pribegie”. Bunicul Papa, parcursese toată această distanţă, din Basarabia până în Slatina „cum a vrut Dumnezeu”; când cu căruţa, când îl lua cineva, când dormind pe unde se nimerea. Scena cu furatul cailor lui Grigore (singura, şi cea mai de preţ avere din curtea sa) din grajd, este emblematică. Naratorul alege tonul alert al nedreptei întâmplări, ton, ce pare aţi transmite nenorocirea ce va urma, astfel încât scenele par şi mai dramatice. Năuceala acelei nopţi te izbeşte drept în moalele capului. Într-o lume străină şi ostilă, până şi Dumnezeu pare a-şi fi întors demult ochii de la venetici. Când Nataşa Rostov (din „Război şi pace” de Lev Tolstoi), îi spunea contesei Maria: „Celui ce are, i se va da, iar celui ce n-are, i se va lua”, reproducând cuvânt cu cuvânt cele scrise în Evanghelie, nu se gândise la Vera şi Grigore (cu siguranţă), ori cum că, asta, ar putea însemna grozăvia şterpelirii cailor din ograda veneticilor abia refăcuţi după infernul refugiului. De sub nasul lor, cum se spune în popor. De fapt, Tolstoi nu recurge întâmplător la Evanghelie. Ştie că, întotdeauna, se găseşte acolo un loc care se potriveşte în totul, cu cazul fiecăruia dintre noi. Ion Lazu redă scena din noaptea cu furatul cailor (dramatică noapte trăită prin acea superbă narare a autorului, în plan literar şi de cititorul său), alegând un ton alert, astfel încât, cele ce vor urma, să pară şi mai dramatice. Dar, oare, chiar nu erau? Cine ar dori să se pună în pielea lui Grigore şi să intre în sufletul Verei şi a lor săi? Doar aşa, redate halucinant de repede, scenele par şi mai dramatice. Năuceala acelei nopţi nu se poate uita uşor. Te pui cu hoţii? „Şaptezeci şi şapte de lacăte să fi pus peste tot! De ce n-am pu-us, de ce?” – se tânguia Grigore… „Dar îşi dădu seama că e pe o cale greşită: în satul ăsta nimeni nu are lacăt la poartă, cel mult un zăvor...”.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu