355. "Pasărea cerului" - cu ("Porumbeii sălbatici" - de Doina Popa -III-)

Liberă şi “inconştientă” ca pasărea cerului...

     

3.

         Motto:

        „Aş sta de veghe în lanul de secară şi-atât”                                                                                                                                                              

                                            J.D.Salinger

   

   Răutatea provocată, sau zgândărită, ca şi melcilor „sub pulberea de sare”, ori dorinţa Alinei de a se răzbuna pe cei dragi, în special „pentru lipsa de afectivitate a mamei”, a făcut din eroina romanului, nucleul acestei cărţi analitice. E, cam tot ceea ce ne rămâne, în amintire, după plecarea Alinei, de la casa părintească. „Abia în tren înţelese că la mijloc nu era nici-o răzbunare, că se pedepsise de fapt singură...”(p.210). Dacă stăm şi judecăm, înţelegem că, autoarea pendulează dramatic între sentimentul optimismului şi resemnării în care îşi expune eroina (mai ales, în scenele de familie), al zădărniciei vieţii care se scurge fără rost pentru ea şi nevoia acută de a nu rămâne, definitiv, singură. Raţiunea şi simţirea Alinei, se confruntă permanent şi îşi adjudecă, fie şi pe plan raţional victoria: „Câtă mohoreală la toţi îşi zise, sau am început să-i văd eu printr-un ciob de sticlă afumat?” (p.233). Autoarea, este extrem de atentă la detalii şi nuanţe, astfel că, nimic din ce trebuie sa fi înţeles cititorul, ca reprezentare a Alinei în aşa-numita devenire, deasupra tuturor existenţelor celorlalţi, să nu rămână o diviziune nesfârşită a unor trăiri nesemnificative. Tatăl Alinei, aşa risipitor cum fusese, o iubise tot timpul, în ciuda înverşunărilor ei. Atunci? De unde această încrâncenare şi ură într-un suflet, ce ar fi trebuit umplut de iubire? Această iluzie, după care gonim pe vastitatea unor trăiri ale eroinei, nu sunt tot atât de firesc şi bucăţi din sufletele noastre, până când, forţa care strânge laolaltă filmul vieţii, nu dă şi consistenţă masei numite iubire. Un coleg de serviciu, pe nume Valeriu, are o premoniţie ocultă „tot din pricina porumbeilor” bănuind că, Alina are un suflet idealist, siropos. Dar, spune el parcimonios: „Te-am studiat, cu dumneata s-a petrecut o eroare de la un capăt la altul. Ţii minte că te-am întrebat de la început şi de casă, aşa, în natură erorile se plătesc tragic” (p.246). La asemenea dificultăţi nu se aşteptase Alina, că doar nu trăia în pielea vreunui personaj kafkian. În faţa legilor fireşti, cam stă câte un păzitor gândit de Kafka. Dar, ceea ce o mai leagă, ca un fir de aţă, de mai vechea ei concepţie depre viaţă şi moarte, se deastramă o dată cu trecerea în nefiinţă a Ralucăi, fiica fratelui ei Victor, alături de care încercase să se furişeze în adăpostul amăgirilor de tot felul. Din clipa aceea, pentru Alina, Dumnezeu a murit pentru toţi – cum ar fi spus Nietzsche – iar Lumea, nu mai avea semnificaţie morală şi estetică, doar pesimismul hazardului. Acel hazard, deloc întâmplător, pentru că de la mama ei, Alina „moştenise acea anchilozare a sufletului, dirijat într-o singură direcţie, imposibil de fărămiţat, de împărţit egal” (p.274). Adevărul? În „rolul” unui Iisus sfătuitor, inginerul Gabriel Iliescu, se rosteşte sincer: „eu rămân eu, el, rămâne el, orice s-ar spune şi orice ar face nu ne putem schimba rolurile...” Pe bună dreptate, cititorul se va întreba, dacă moartea Ralucăi (de care se simţise Alina, ca dinaintea unui colac de salvare), o găsise resemnată, iar absenţa lui Alexandru (de care evident, avea nevoie spre a-şi mărturisi eşecul vieţii) va umple, cândva, aşteptat, golul din viaţa Alinei? Ori, atât de prinşi de viaţă, nu prea mai avea nimeni răgazul, nici clarviziunea să mai privească în urmă. Adică, tocmai acolo, unde stă ferecată cheia decriptării romanului intelligentsiei detonatoare.

                                                    (final cronica)