Tot datorită spuselor unui poet, vin în acest Contrajurnal de la Mare, să apreciez punctele de vedere ale comentatorilor şi, să cred (deocamdată), că toţi au dreptate; doar bunul Esenin ne mai poate împăciui: „În zadar muşti ca nebună/Bezna groasă: e destul./N-ai să-l laşi pe Crist să spună/Adevăru-ntr-un pătul!”. Pornind de la acest fapt, că „nu există meditaţie fără o înclinaţie către meticulozitate” – cum bine spunea Cioran, gândurile mele de la mare, sper să vă încarce cu acele baterii solare , precum şi pe mine m-au încărcat. Deci: În privinţa rostirii cu exactitate asupra adevărului şi „scoaterii” acestuia în straiele sale mult luminate, e suficient să ne îndreptăm atenţia asupra a ceea ce noi credem a pipăi cu încredere unele dintre realităţi. Şi, e suficient s-o comparăm pe Veronica Micle, aşa cum era ea în realitate, cu imaginea pe care şi-o construise Eminescu din acea „pulbere de stele”, ca să ne dumirim asupra unui altfel de adevăr. Van Gogh era cuprins de disperare că, în lumea asta largă, nimeni nu-i împărtăşea ideile în afară de fratele său Teo. Pentru Eulalie, E. A. Poe era singurul vieţuitor în lumea suspinelor, întrucât Annabel Lee, era de cealaltă parte a adevărurilor spuse până atunci despre nemurirea sentimentelor. Filosofii au iubit întotdeauna adevărul, dar, au lăsat de înţeles că, se poate căuta încă un principiu unic, asupra adevărului deja rostit. Pasternak nu se înşela, când spunea că, de am „râde stelelor – ce hohot!/Dar necuprinsul – loc străin”, ne-ar înghiţi pentru totdeauna în Marea Uitare, dacă nu ne-am exprima cu sinceritate destăinuindu-ne unii altora. Dostoievski arată clar, că, viziunile din aura epileptică sunt un dar pe care doar natura îl mai poate pune în discuţie. O fi adevărurile omului de geniu, ori ale omului bolnav mintal (schizofrenic), în sensul celor declarate de Hölderlin, că, dacă ar fi fost mintal sănătos ar fi fost un mare poet, dar, că, vedeţi dvs., boala l-a făcut unic, ca şi pe Bacovia ori Paganini. Aici, i-aş da dreptate, mai mult, lui Ovidiu, care spunea într-un cânt al Penelopei către Ulise: „Poate-o iubire te-a prins, toane atâtea aveţi ... (şi mai departe)... Mie la ce-mi foloseşte că aţi dat la pământ Ilionul/Cu meterezele-i vechi, prin ale voastre isprăvi,/Dacă rămân ca pe vremea când Troia era în picioare/Şi-ndepăratatul meu soţ fără sfârşit mi-o lipsi?”. Şi, atenţie! Nu ne vorbeşte aici personajul homeric prototip al fidelităţii, ci o femeie obişnuită... care, cine ştie, are toane! Toane avea şi Dante Alighieri când prorocea: „Priveşte fiara ce m-antors în cale/Slăvite domn, şi-alung-o de la mine,/căci mă-nfior din creştet până-n poale”. Spuse de unii (ne sugerează D. Alighieri), viaţa e un paradis, după alţii un infern, iar noi suntem ca la Purgatoriu: între hotarul crud al morţii şi Muntele Vrăjit. Singur Acheronul, tace murmurând. Nu acelaşi lucru îl aşteaptă pe Grigori din „Donul liniştit”, după trecerea fuviului pe gheaţa de martie. Dar, oare, ce alt adevăr îl mai putea aştepta? Se împlinise, numai „puţinul visat de Grigori în atâtea şi atâtea nopţi de nesomn. Stătea la poarta casei lui, ţinându-şi fiul în braţe...”. Iar acesta, e un adevăr de necontestat. Şi, ne mai aruncăm o privire asupra gândirii filosofilor care au lăsat să se înţeleagă că, la sfatul bătrânilor, mai e încă loc pentru adevărul acelui Godot mult aşteptat. Vidul trebuie umplut cu oameni de credinţă. Oameni, care pe întreg Pământul, tind să instaureze egalitatea între state, respectarea drepturilor omului de către alt stat, etc... etc... Ce mântuire v-aduce viitorul umbrit de prorocirile Apocalipsei, moartea sau viaţa la urma urmelor? Să fie vagabonzii lui Becket, mesagerii unei noi Evanghelii pe Pământul acesta? Şi, vedeţi, am lansat doar o singură întrebare!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu