40. Sapă-ţi în inimă aceste cuvinte.

Ceea ce ne aminteşte pe blogul său poetul Ion Lazu, face parte din „Himera literaturii” – cum bine spunea, dar mai exact: din Interiorul durerii, despre care amintea la pag. 168. Pentru că „durerea lumii se adună pe neştiute, în adâncul fiinţei noastre, precum râurile subterane” (p. 68). Tot citindu-l (iată, nu mai reţin de unde...), am în faţă, imaginea din povestea celui care se ridica de pe patul său de spital, în fiecare dimineaţă, spre a-i relata vecinului, un orb imobilizat la pat, ceea ce vedea pe fereastra de alături. Câte minunăţii se întâmplau dincolo de geamurile ferestrei spitalului acela, şi pe care cel imobilizat şi orb, le putea afla numai din gura celui de lângă el, care simţea că numai astfel, avea cui împărtăşi bucuria unei vieţi tumultoase ce se desfăşura dincolo de ei. Asta, până într-o zi, când, cel paralizat şi imobilizat la pat, a aflat că cel care-i povestea tot ce se întâmpla undeva în stradă, nu mai era în viaţă. Cu o zi înainte, într-o dimineaţă, îl ridicaseră brancardierii, găsindu-l ţeapăn în aşternuturi, şi-l duseseră la morga spitalului. Acum, locul acestuia era gol. Atunci, orbul, a rugat-o pe asistentă, să-i mai descrie tot ceea ce vecinul de până atunci, putea zări dincolo de fereastră, având în vedere cât de minunat descria el tot ce se petrecea în afară. „Dar nu se vede nimic dincolo de fereastră, în afară de un zid din cărămidă al clădirii de alături şi care acoperă tot fundalul”, a replicat asistenta. „Nu se poate, a ripostat pacientul orb, cel de dinainte, vecinul de pat îmi spunea atâtea şi atâtea lucruri„ (...) „– Imposibil! Nu avea cum să spună despre ce se petrecea în afară, fiindcă pacientul de dinainte era tot orb”, a răspuns asistenta. Nu uluirea pacientului orb şi imobilizat a fost mare, cât neputinţa unora de a înţelege gestul, celui care, iată, plecase la chemarea lui Dumnezeu, pentru a povesti şi altora despre frumuseţile unei lumi nevăzute. E cam ceea ce Emil Cioran spunea cândva, că, sunt oameni care şi-au petrecut tinereţea citind numai filozofi, şi nu te conduc prin cele spuse în viu grai, în interiorul durerii. Dar un poet de mare viziune, un suflet dăruit cu har de la Dumnezeu, poate afirma în două versuri mai mult decât orice filozof în toată opera sa. „Plouă şi tu n-auzi cum răcneşte ploaia la noi” (un vers de Nicolae Gâlmeanu). Da, domnule Lazu: interiorul durerii e lăcaşul din care ne vin cuvintele. Să nu ne ferim, aşadar, de durere, pentru că „ea este gura de sânge a cântecelor” – spunea Nichita. Şi mai reţin: „Bâlbâit cum sunt/prelungesc obiectele/şi chiar şi moartea mea/mi-o bâlbâi/lăsând afară/ultima silabă din moartea altora...” Sapă-ţi în inimă aceste cuvinte (îi sugera Ion Lazu cititorului, la p. 382, în Himera literaturii), îndemnând cititorul spre intensitatea trăirilor din scrisul vreunui autor, şi abia în al doilea rând către precizia exprimării sale. Un sfat de memorat.