25. Cuvintele au sens datorită memoriei

- „Aha! Iată că te am şi eu în mână, în sfârşit. În sfârşit! Ce să-i faci? Te-am înhăţat şi eu de guler! Tocmai mantaua ta o vreau! Îmi trebuie...”. Vocea venise de undeva de sus. Dormeam? Eram eu treaz? Îmi vorbea în vis Omul-de-ocară? Păi, această voce, nu are cum să fie, decât a stafiei care-i luase locul pe lumea cealaltă, lui Akaki Akakievici, domnilor! Vedeţi în ce încurcătură m-am băgat? Persoana influentă (nu spunem numele), tocmai se tolănise în sanie şi-i spusese vizitiului: „La Carolina Ivanovna!” Dar, cum toate gândurile plutesc de la sine, vreau a-l scuti pe cititorul meu de o bătaie de cap şi să-i spun, ceva, aşa, mai precis: „vezi că tot de o femeie a fost vorba aici?” Şi, între noi fie vorba, vrând să mai uite povestea asta neplăcută şi să se mai distreze cu imaginea visului său, Omului-de-ocară, îi veni pe neaşteptate această idee cu femeia din vis. Poate fi aceasta un leac cu efecte sigure pentru o bună dispoziţie a cititorului? Dar, ce te faci? Critica, spunea ea, că, rostul omului este să preia suferinţa lui Dumnezeu şi din când în când Dumnezeu să tragă clopotele spre cerul omului, cum ne sugera Cioran. Vezi, îmi mai spune îngerul păzitor al condeiului cu care îmi scriu gândurile, o uriaşă frică l-a cuprins pe omul-care-scrie. De a nu fi descoperit şi înlăturat de la fereastra ştiutului, sub ameninţarea misterului spre care tocmai îl călăuziseşi; frica de a nu i se fi descoperit (de către doctori specialişti), acel sindrom depresiv neurasteniform, care îl înhăţase de gulerul mantalei pe amicul nostru A.A., şi de care se ţinea acum precum scaiul. „Când sunt singur, pot fi oricând original – mi se mărturisise Omul-de-ocară – dar, vezi dumneata, când sunt acaparat de către o femeie, ori mă aflu într-o mulţime, nu pot să fiu asemeni personajelor amintite de tine de prin „Marile speranţe”, Bătrânul şi marea”, „Demonii” etc... etc... Prima mea datorie (moştenită de pe vremea când lucram la Cotidianul, că tot am pomenit asta), este să semăn cu toţi ceilalţi, adică să devin banal de simplu ca oricare alt om al străzii”. „Am înţeles – i-am spus, numai lui. Dacă am intuit corect: e ca acea relaţie dintre crocodil şi pasărea suveică, care-i curăţă resturile de mâncare între dinţi”. –„Cuvintele au sens datorită memoriei, îmi spune Omul-de-ocară. Imaginaţia, fantezia şi invenţia omului-care-mă-scrie, e puterea sa de a avea reprezentări în Lumea prin care tu te-ai tot desfăşurat. Dar, numai o imagine interioară, îi poate dicta finalul prozei „O încurcătură de minte”. Ai fost şi tu martor. Să aşterni în scris o obsesie, nu-i altceva decât să o expulzezi în afara ta. Odată eliberat, finalul e ca şi scris”. Ah! Cum aş putea să nu-i fiu loial Omului-de-ocară, alături de care am suferit în cuvinte! Şi, uneori, ne-am devansat unul pe altul în idei? E ca şi cum l-aş fi întrebat (întâlnindu-l întâmplător pe stradă), cam ce părere are despre fizionomia curtenilor noştri de la palat? Pot să jur, domniile voastre, că, mi-ar fi răspuns, precum acel părinte al frenologiei, F. J. Gall, ţarului Rusiei: „Pot să jur că în ciuda straielor şi rangului lor, toţi sunt nişte infractori extrem de periculoşi”. Şi, nici măcar nu avea să ştie vreodată, că ţarul vrând să-l încerce, invitase la masă nişte ocnaşi – foşti criminali şi tâlhari pe care îi îmbrăcase în veşmintele dregătorilor săi. Înţelegeţi şi tăcerea ţarului: doar nu era taman el, ditamai ţarul, să se dea de gol şi să se facă de râs. Acum, pot să jur şi eu: da, cuvintele au sens datorită memoriei.