Realizezi cititorule, că suntem amândoi pe ultima treaptă, de unde va trebui să ne oprim ca la porunca lui Moise: „Nu te sui pe trepte la jertfelnicul Meu, ca să nu se descopere acolo goliciunea ta”. Şi, va trebui să mă opresc pe această treaptă, altfel va crede cineva că m-am pierdut în pulberea stelară a viselor mele, fără să pipăi şi să urlu (cum spunea poetul) luând contact permanent cu pulberea pământească a existenţei concrete. Fiecare treaptă urcată alături de tine, cititorule, va trebui înţeleasă ca o trecere în lumea acelor oameni simpli dar profunzi din Imperiul zămislit de autorii care i-au şi creat, fiindcă aşa au simţit ei să-şi trăiască viaţa; nu prin ficţiunile ei, ci prin marile pasiuni şi legi indestructibile: iubirea şi ura, lupta şi înfrângerea, bucuria şi durerea, speranţa ori moartea. Şi aşa am simţit şi noi că e drept. Am căutat uşa care să nu ne înfunde în labirintul hăţişurilor de care vorbea Labiş, încât spaima şi sentimentul pustiului să nu aibă sorţi de izbândă pentru a se cuibări definitiv în sufletele noastre. Pentru că, lipsea din acest periplu livresc, amprenta beethoveniană asupra sentimentelor noastre, iubirea de oameni, am murmurat împreună cântecul biruinţei din „Oda bucuriei” din Simfonia a IX-a, care a plutit tot timpul deasupra noastră. Chiar dacă eroul lui Straus se retrage dezamăgit în sine, în fiecare partitură a sa (înţelegem împreună nu?), până şi înfrângerea lor părea glorioasă. Şi le-am ridicat acel cântec de biruinţă meritat. L-am întrebat odată pe un amic abia întors din Venezia italică: „La ce te gândeşti?” Ne aflam pe o terasă şi savuram împreună câte o halbă de bere. Răspunsul lui m-a năucit: „Şi sub arcadele Palatului Ducal, oameni simpli ca noi, hrăneau porumbeii ca şi pe la noi. Dar sub Puntea Suspinelor mi-am amintit de Casanova şi deţinuţii care ridicaseră acolo ultima lor privire către azurul cerului italic”. „N-o fi fost chiar Casanova, o fi fost altcineva care să-ţi fi atras atenţia! am căutat să-l consolez”. „N-are importanţă. Tot una e! – a venit răspunsul. ...Ştii ce mi-a mângâiat sufletul? - îmi mărturisi deodată. De la un balcon am auzit într-o zi, cântând pe cineva. Refrenul cântecului începea cu „fronde verde”... şi mi-a amintit de cântecele noastre care începeau cu „frunză verde”. Uneori – continuă el – astfel de amănunte te ţin tare pe picioare. Dacă merg pe „firul” amintirilor, o să vezi că şi acele cinci-şase habe de pământ cu care mi-au blocat ieşirea din casă, numai pentru că aderasem la un anumit partid, pot însemna cât lingura de catran ce poate strica un butoi cu miere din parabola lui Balzac al tău”. Nu m-am mai întrebat de ce apucase calea bejaniei, prin alte ţări străine. Crede-mă cititorule, gândul nu-mi mai era decât la rândunelele (că tot vorbeam de ele în însemnările din ziua precedentă) care într-o zi şi-au lăsat puii, după ce-i învăţaseră să zboare şi să vâneze, de unele singure, în balconul meu, şi dispăruseră fără urmă. Ca după două săptămâni, să apară amândouă la cuibul în care îşi „abandonase?” puii. Ciudat însă (va trebui să-mi explic odată şi asta), puii n-au mai apărut la cuibul lor cu o zi înaintea sosirii rândunelelor mari. Le ştiam doar, că seară de seară trăgeau după un zbor de o zi încheiată, tot la cuibul lor, aşteptând îngrijorate pe cele care le-au dat viaţă. Cinci ani privise şi Ernest Toller de la ferăstruica celulei sale, un cuib de rândunică, scriind versuri. Versurile acelea aveau să apară într-un volum, chiar aşa intitulat: „Cartea rândunicilor”. Poetul din care voi cita acum, cititorule, intuia cum voi încheia: „Că nu vrem vise, vrem/realitate. Dar cine să tulbure/ordinea? N-are cine... Toţi spun că văd lucrurile din cer, dar au rădăcini: unii/vin de la începuturile visului. Par ireali, dar sunt reali. Alţii/au rădăcini de pelin, de suprafaţă – rădăcini ale celui plin. Toţi gândesc, dar/nu deschid gura – deşi vorbesc! Prin ce cod/secret se înţeleg?” (LIS: celui plin). Dar, nu m-a întrebat dacă voi mai scrie, aici, în continuare. La ce bun. Cine să se mai aplece la asemenea vise?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu