29. Când îţi pui o întrebare

Abia acolo pe Acropole mi-am pus întrebarea: Oare cum s-a putut cuceri în construcţiile de aici, atâta perfecţiune? Când îţi pui o întrebare, se cuvine să şi răspunzi la ea. În intervenţia mea anterioară, chiar am avut de pus o întrebare! Să o continuăm cu un alt gând rămas nerostit. De ce oare Pericle n-a îngăduit să lucreze acolo, pe Acropole, nici un rob? Se ştie că acolo, au lucrat marmura şi roca de granit numai cetăţeni liberi. Să însemne gestul lui Pericle, cum că, perfecţiunea în artă nu se poate cuceri în genunchi? Schopenhauer spunea că materia artei este chiar ideea platonică. Că visul şi dorinţa sunt nemuritoare. Scărpinându-mă la rădăcina părului de pe cap, aşa cum obişnuia bunicul meu ori de câte ori era pus în încurcătură, aşa zice, mai degrabă, că nici visul şi nici dorinţa nu sunt eterne, ci trecătoare. Îmi vine în minte povestea uciderii lui Esop care i-a batjocorit după bunui plac pe preoţii lui Apollo, iar drept răzbunare, aceştia i-au îndesat în traistă obiecte sacre din altarul la care oamenii de rând i se închinau zeului, ca mai apoi să-l acuze de hoţie. Stâncile peste care acesta a fost aruncat, stau şi astăzi mărturie prin acel roşu sângeriu, că adevărul e de partea celor care nu traiesc din ezitări ca Hamlet şi uneltesc împreună într-o lume, care, firesc, se va şi schimba după voinţa lor. Când mintea ţi se îndreaptă numai înspre Dumnezeu, atunci „de lume te mai leagă doar dorinţa de a nu mai fi în ea” – spunea Cioran. Cu alte cuvinte, nici un adevăr nu te mai poate ţine legat de această lume, în timp ce utopia lor (nu mai puţin dostoievskiană, împărtăşită de altfel şi de Ivan Karamazov), este a unei umanităţi ce va trebui să reuşească să găsească soluţia fericirii în afara ideii de Dumnezeu. Acum, eu mă adresez doar acelui cititor care mă urmăreşte de o vreme şi pare mirat că nu particip la discuţia celorlalţi. I-aş reaminti cititorului meu, cele spuse „bătrânului” Pip din „Marile speranţe”, de mai vechiul său prieten Joe: „Sunt destule lucruri despre care doi oameni ca noi pot să vorbească, ce să le mai amestecăm şi pe cele fără rost?” Asta, pentru că, pe cel ce viaţa nu-l vindecă nicicum de durere, vorbele nu l-or vindeca niciodată. Cel mult îi poate amâna sentinţa unei erori deja făcute. Au făcut-o locuitorii Troiei, au făcut-o judecătorii lui Iisus, cele care i-au fost înaintaşe Şeherezadei, dar n-a făcut-o Ulise, nici Petru, şi nici iscusita Şeherezadă, care, mai mult decât ceilalţi, înţelesese că, pierzând legătura cu cuvintele, poţi pierde legătura cu fiinţele dragi pentru totdeauna. Nu mă tem de cuvinte, îl pot asigura pe cititorul meu, şi întăresc cele spuse prin afirmaţia lui Ken Kesey dintr-un „Zbor deasupra unui cuib de cuci”: „Lui Vik Lovell care m-a asigurat că nu mai sunt balauri apoi m-a condus la bârlogul lor”. Horaţiu, cel pe care îl luam drept pavăză a vorbelor mele, trimise în acele „scrisori din străinătate”, mă învăţase cândva, să nu am încredere în „cel ce-acum, cu tine, credul, se desfată,/cel care speră să-i fii, mereu, doar lui,/iubitoare icoană”, căci nu-i ştii (mai ales) „viclenele vânturi”. Cum nu-şi dă nimeni seama (îmi spuneam după lecturile din tinereţe), că toţi au vorbit în numele Omului, că s-au aflat şi ei în labirintul unor întrebări pustiitoare, că au asistat cu toţii la astfel de tentaţii (asemănătoare cu cele de azi) de a înlocui viaţa cu simple simulacre ale ei? Şi dacă există nedreptăţi mari ce trăiesc veşnic, chiar nu mai trebuie să trăieşti, să suferi, să te jertfeşti? Punem (vedeţi) o întrebare retorică. LIS o demonstrează prometeic în Jurnalul său. Câţi nu vor fi osândiţi pe nedrept în felul nostru de a judeca pe Pământ, câţi nu vor fi ei, aduşi la roata istoriei şi sfârtecaţi spiritualiceşte ca şi Cloşca, Horia sau Crişan? Vor fi mulţi, vor fi nenumăraţi? Prin asta, i-am răspuns şi acelei comentatoare din străinătate, care nici n-a început lupta cu marea de incertitudini în care se pare că duce o bătălie pe viaţă şi moarte, şi ne anunţă că deja a abdicat. Şi se pare că am şi lansat ce-a de a doua întrebare!