„Adio tovarăşi”, îmi aminteşte (nuştiu de ce, memoria uneori îţi joacă feste), de poetul rus Vladimir Maiakovski, născut în satul georgian Bagdadi, în 1893. Era înscris în tinereţe, ca şi Mircea Geoană (el desigur, peste mulţi ani) într-un partid ce purta acelaşi nume: P.S.D. Rusesc. Nu pentru că, a scris poemul impresionant „Norul cu pantaloni”, memoria mea îl reţine, ci pentru că a iubit-o pe Lili Brik, soţia editorului său, precum Mihai Eminescu o făcuse la rândul său, cu Veronica Micle, soţia profesorului ieşean Ştefan Micle. Memoria mea îl mai reţine, pentru poemul (de fapt o elegie a morţii) închinat lui Vladimir Lenin, poem care-l va face cunosut în toată Rusia. Ca şi Esenin, pe care tocmai îl condamna într-un poem pentru sinucidere, se sinucide la rându-i, din motive rămase încă necunoscute. M. Geoană e un mic saltimbanc: adio tovarăşi! nu poate egala spusa poetului rus „De beregăţi/l-aş rupe, ca lupul – şi basta!”. Spusa „prostănacului” nostru (de parcă s-ar fi ars la gură cu borşu) nu seamănă cu mesajul celui care scria (citez): „Citiţi! Şi plezniţi de invidie! Sunt cetăţean sovietic”. Nu pot uita versurile pe care actorul Florin Piersic, le recita din Maiakovski, despre unele sfaturi trimise din străinătate, ministrului Rusiei. O! cum sunt toate astea , contemporane cu noi. Teama (sugera Cioran) îşi are o scuză în raţiunea unei fiinţe clasată la marginea societăţii. Dar când te manifeşti în faţa poporului tău, ca un negru sclipitor (musai să ieşi în evidenţă), ce-ţi dilatai vinele şi în creier ţi se încuiba fotoliul de preşedinte al ţărişoarei acestea, n-ai cum să fii atât de penibil, ca să rosteşti – cum dracu – doar „adio tovarăşi”. Du-te în „cruciş, curmeziş, în toată parte”, cum ar fi spus Ion Budai Deleanu, în C. VI, v. 96. Să nu stea lumea cu gura căscată? Asta-i încă o bună învăţătură, că fiecare „pasăre” pe limba ei piere. Adevărul are multe pajişti. Vietăţile care îi pasc iarba, sunt însă, agitate peste măsură, şi aşezate peste un muşuroi de furnici încă paşnice. De sub acoperişul sub care suntem sortiţi a ne măsura destinul în inci, yarzi, mile, etc... aşteptăm (la ce bun?) minunea mare: un simplu cuvânt, Doamne!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu